Modul cum înțeleg creștinii relația cu Dumnezeu, cu biserica și cu semeni lor este extrem de divers. Nu e de mirare că mulți observatori neutri sunt derutați de această diversitate, uneori divergentă…
NICI TOATE ALE POPII – RELIGIE FĂRĂ STRES, de Wilhelm Tauwinkl, Editura Humanitas, 2019…
WILHELM TAUWINKL s-a născut în 1969 la București, unde a urmat studii de teologie, asistență socială și filologie clasică, continuate apoi cu Doctoratul în teologie dogmatică la Lugano (Elveția), susținut în 2004.
A lucrat ca redactor, asistent social, asistent pastoral și cercetător științific, iar din 2012 este conferențiar universitar la Universitatea din București, Facultatea de Teologie Romano-Catolică. Din 2016 este co-editor, împreună cu Michael Fieger (Chur, Elveția), al revistei Vulgata in Dialogue. A Biblical On-line Review, iar din 2019, director adjunct al Institutului Vulgata, Chur (Elveția).
Împreună cu Adrian Muraru (Iași), a început publicarea ediției românești din Biblia Sacra Vulgata, cu traducere și comentarii. A publicat, de asemenea, numeroase lucrări de specialitate din domeniul teologiei și al filologiei biblice, apărute în cărți și reviste românești și internaționale, precum și 15 traduceri ale unor volume de teologie, filozofie și istorie.
Spune autorul despre intenția sa prin scrierea acestei cărți: „Această carte va încerca să discearnă între scopul benefic al religiei și detaliile opționale sau chiar dăunătoare. Diferitele capitole explică și anumite elemente ale credinței și vieții creștine, care sunt mai des interpretate greșit sau tendențios, atât de creștinii înșiși, cât și de cei care privesc din afară, iar apoi trag concluzia că tot creștinismul e greșit, de la cap la coadă. Dacă aceste lucruri sunt luate în înțelesul lor corect, de la sursă, credincioșii au parte de mai puțin stres, iar observatorii din afară, de mai puține nedumeriri.
Cartea se adresează, în primul rând creștinilor care vor să-și ia în serios propria religie, dar nu se împacă nici cu bigotismul, nici cu habotnicia. Ar putea fi utilă și celor care se întreabă dacă religia ar trebui să aibă un loc în viața lor, dar sunt descurajați de purtarea incoerentă a multor creștini, mireni sau preoți. De asemenea, poate fi o provocare pentru acei ierarhi și preoți care ar vrea să încerce schimbarea sistemului înainte să se golească bisericile.
Referitor la criticile care apar uneori la adresa unor creștini sau chiar preoți care interpretează creștinismul îndepărtându-se de la sursă, trebuie să spun că mă includ și pe mine printre ei. Și eu încerc să scap de unele interpretări eronate, iar a scrie despre ele mă ajută în acest sens.”(p.15-16).
„Într-o lume plină de bigotism și superstiție, de o modestă catehizare a credincioșilor și nu întotdeauna de o autentică vocație a unora dintre slujitorii credinței, cartea profesorului Wilhelm Tauwinkl, prin prospețimea ei, face mai inteligentă lumea în care trăim, Rar mi-a fost dat să citesc un text mai dezinhibat scris de un teolog în România.” – Gabriel Liiceanu, filosof, directorul Editurii Humanitas.
Cartea este organizată în șapte secțiuni( să fie ales întâmplător numărul șapte ?) :
I– Introducere;
II – Biblia;
III – Crezul;
IV – Biserica și cultul ei;
V – Etica;
VI – Rugăciunea;
VII – Încheiere.
Autorul este romano-catolic. Este profesor și publicist. Toate aceste ipostaze marchează perspectiva acestei cărți. Cunoașterea teologică îl ajută pe autor în expunerea clară a elementelor doctrinare, exercițiul catedrei îi ordonează expunerea și o organizează didactic, experiența publicistică îi oferă fluența expunerii și abordarea unui limbaj accesibil publicului larg, iar criza bisericii creștine îi dau exasperarea de a aborda curajos chiar și subiectele tabu, iar spiritul ludic îl fac să presare o mulțime de anecdote de bună calitate pentru a-și ilustra tezele. Iată una dintre ele, privitoare la ecumenism: „Se spune că într-o zi un episcop catolic extrem de tradiționalist și conservator, aflându-se într-o stațiune balneoclimaterică a vrut să intre la saună. Casiera ține să-l avertizeze:
-Preasfințite, nu știu dacă știți, dar azi e saună mixtă…
-Cum, se miră episcopul, intră și protestanții ? Atunci mai bine vin altă dată !”(p.126).
În alt registru, remarc menționare exactă, dar lipsită de orice comentariu , a deosebirilor importante dintre diverse confesiuni creștine. De exemplu: La capitolul despre porunci, atunci când abordează porunca a patra menționează pur și simplu: „ Porunca Decalogului vorbea de respectarea sabatului(sâmbătă), zi dedicată cultului și odihnei. Creștinismul a preluat ideea zilei dedicate cultului și odihnei, dar a transferat-o duminica, fiindcă Isus Cristos a înviat într-o zi de duminică, deci e firesc ca această zi din săptămână să fie socotită cea mai importantă pentru creștini.[…] Nu toți creștinii respectă această adaptare. Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea consideră că și pentru creștini ziua de cult și de repaus este sâmbăta, așa cum prevede Vechiul Testament.”(p.175)
O lectură folositoare, vigilentă și educativă…
Dr. Valeriu Petrescu