Să nu pierdem din vedere ținta
Marți seară, 31 decembrie 2020, aproximativ 1 miliard de oameni așteptau în Times Square să vadă coborârea globului de cristal ce cântărește aproximativ 5 tone.
Sărbători așteptate
Sărbătorile așteptate sunt acum extrem de importante. Printre cele mai așteptate cincisprezece evenimente mondiale, sporturile au înregistrat cel mai mare scor, devansând chiar și nunțile regale. Evenimentul televizat cel mai urmărit vreodată a fost ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Atlanta, din 1996, când 3,6 miliarde de spectatori din întreaga lume l-au urmărit pe Muhammed Ali aprinzând torța olimpică pe stadionul Centennial Olympic.
Probabil că multe dintre așteptările mele cele mai mari seamănă cu ale voastre. Primele mele așteptări se concentrau pe ziua de naștere și pe Crăciun. Apoi toți am crescut și de-abia am așteptat să începem liceul și să purtăm uniformele care, credeam noi, arătau că suntem mari. Apoi am așteptat cu nerăbdare să absolvim liceul, apoi să intrăm la facultate (adică să plecăm de acasă), să mergem la întâlniri, să ne căsătorim, să avem copii, care să crească la rândul lor și orice altceva am putea adăuga că am așteptat cu nerăbdare să facem.
De curând, am fost uimită să aflu că oamenii în vârstă și prietenii de familie bolnavi spun că vor să meargă să se odihnească, în timp ce Îl așteaptă totuși pe Isus. Este revelator faptul că, după toți acei ani și toate eforturile de „a avea un lucru nou”, viața nu oferă un punct în care să nu mai avem nimic de așteptat. Așteptarea aceasta după mai mult, care însă nu atinge niciodată punctul de fericire totală, face ca viața pământească să pară, cu siguranță, dezamăgitoare.
Așteptându-L pe Isus
Anul Nou pare să genereze constant o cantitate mare de energie, speranță și entuziasm și o anticipare fericită a unui an viitor. Îl întâmpinăm cu proiecția atât de multor lucruri pe care așteptăm cu nerăbdare să le trăim în secundele, minutele, orele, zilele și lunile care transformă așteptarea în amintire. Și totuși, dacă 2020 ne-a învățat un lucru, acesta a fost faptul că, în ciuda planurile pe care ni le facem, nu știm ce urmează.
Începând cu anul 31 d.Hr., credincioșii creștini au așteptat ceva spectaculos și maiestuos. Isus ne-a promis: „… Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce…” (Ioan 14:2-3). Noi așteptăm să Se întoarcă, un eveniment care va reduce ceremonia istorică de aprindere a torței olimpice din 1996 la mai puțin decât un ibidem într-o notă de subsol. Estimările organizației Population Reference Bureau[1] sugerează că, până în prezent, s-au născut aproximativ 108 miliarde de oameni. Între a doua venire a lui Isus și coborârea Noului Ierusalim, 108 miliarde de perechi de ochi – numărătoare continuă – se vor aținti asupra Lui (Apocalipsa 1:7). A doua venire diferă de cele mai vizionate evenimente trecute, în special, prin două aspecte semnificative:
În primul rând, noi și așteptarea interacționăm: Noi grăbim venirea Lui (2 Petru 3:12), iar așteptarea aceasta ne modelează viața. Venirea lui Hristos influențează toate activitățile vieții. Noi începem și sfârșim tot ce facem, verificându-ne în lumina principiilor, pentru a fi în concordanță cu această venire. Noi vrem să mâncăm, să bem și să facem orice altceva având în vedere acea glorie viitoare (1 Corinteni 10:31). Noi trăim acea zi și o visăm noaptea rugându-ne anticipativ: Dacă moartea ne va răpi în noaptea aceasta, iar patul nostru va deveni mormântul nostru, fie ca dimineața glorioasă să ne trezească, îmbrăcați în lumină și nemurire veșnică.”[2]
Al doilea motiv semnificativ pentru care venirea lui Isus diferă de toate celelalte sărbători așteptate se referă la însăși venirea noastră pe lume. Așteptarea lui Isus se bazează pe faptul că, încă de la naștere, devenim parte a unei sărbători trăite în așteptare. Ne-am născut ca să avem un anume sfârșit și trăim într-o stare de continuă așteptare a acelui sfârșit, nemurirea veșnică promisă. Noi așteptăm țara în care nu va mai fi noapte (Apocalipsa 21:25), în care nu vor mai fi nici tristețe, nici lacrimi, nici durere de niciun fel, fizică, psihică, emoțională sau de alt fel (vers. 4). Această așteptare măreață, atotcuprinzătoare poartă cu sine o greutate incomensurabilă. Se opune instalării noastre pesimiste într-o mediocritate practică. Mustră adaptarea noastră la circumstanțe jalnice, care implică nedreptate socială larg răspândită, corupție politică dezertoare, o plagă globală de coronavirus, care determină ridicarea din umeri a blazare: „Asta e viața”. Spunem: „Lumea aceasta este o uriașă leprozerie”[3] și neglijăm să citim mai departe: „dar Hristos a venit să vindece pe cei bolnavi și să vestească eliberarea”.[4]
Iniţial, Dumnezeu nu le-a dat oamenilor să trăiască 70 de ani, zece decenii și nici măcar aproape zece secole, ca lui Metusalah, ci El ne-a dat viață. Iar atunci când nebunia noastră l-a lăsat pe om fără viață, Dătătorul ei a insistat ca scopul Lui original să rămână neschimbat. El ne-a dat din nou viață, chiar dacă aceasta L-a costat totul. El L-a trimis pe Fiul Său, care a declarat limpede scopul pentru care a venit – ca oamenii „să aibă viața, și să o aibă din belșug” (Ioan 10:10). Așadar, acum noi așteptăm „cu o dorință înfocată” (Romani 8:19) împlinirea finală a scopului inițial al lui Dumnezeu.
Nu este ușor să trăiești o viață restrictivă. Adevărul este că până și cei mai buni creștini pot să o considere epuizantă. Așteptăm indicații clare de la Dumnezeu despre cum să corelăm sfârșitul anticipat de noi cu problemele obișnuite, de zi cu zi ale vieții: așteptăm rezultatele biopsiei unei tumori la sân în timp ce studiem cu atenție cercetările disponibile despre toate tipurile de cancer (de sân); sau așteptăm scrisoarea de admitere la facultate, în timp ce verificăm de mii de ori e-mail-ul. Ar trebui să ne piară somnul din cauza alegerilor copiilor noștri sau să agonizăm din cauza resurselor financiare insuficiente pentru a plăti chiria, rata sau alte obligații importante? Ar trebui să ne îmbolnăvim de ulcer duodenal în așteptarea rezultatelor care să indice că noi sau părinții noștri în vârstă avem sau nu COVID-19, sau că, de fapt, este lupus sau doar o simplă tulburare psihosomatică? Cum așteaptă creștinii buni?
Nu mai așteaptă
Uneori, epuizați să trudim sub greutatea mare a așteptării răspunsurilor și indicațiilor din Ceruri, suntem expuși diavolului oportunist, pregătit să se strecoare și să provoace ravagii, nerăbdător să ne păteze credința cu îndoială și să ne distragă atenția de la așteptarea venirii Domnului. În pustie și în Ghetsemani, Satana I-a prezentat lui Hristos multiple potențiale distrageri de la pregătirea Lui pentru slujire. „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini” (Matei 4:3). Isus Se putea îngrijora cu privire la identitatea Sa – dacă era Fiul lui Dumnezeu. Sau Se putea concentra asupra faptului că nu mâncase de patruzeci de zile. Sau Se putea întreba dacă are puterea să facă minuni. Apoi, în Ghetsemani, în punctul culminant al efortului Său salvator, ne aducem aminte cum a simțit El greutatea păcatelor noastre, ale tuturor, ale celor mai mult de 108 miliarde de oameni! Isus tânjea să simtă alinarea tensiunii așteptării de a cunoaște rezultatul lucrării Sale. El a trebuit să aștepte, dar, predându-Se voii Tatălui Său, a găsit odihnă și sprijin. Apoi Tatăl a trimis un înger special, „nu ca să ia paharul din mâna Lui, ci ca să-L întărească”.[5]
Așa va fi și cu noi la sfârșit: „Glorioasă va fi eliberarea celor care au așteptat cu răbdare venirea Sa [a lui Hristos] și ale căror nume sunt scrise în cartea vieții”.[6] Așteptând ziua de mâine pregătită de Dumnezeu, putem să trecem prin temeri și eșecuri, prin pasiuni și mândrie, prin boală și necazuri, prin bucurie și abandon, prin momente de agonie, iar la sfârșit, prin nemărginita bucurie a tuturor veacurilor. Dar încă așteptăm încrezători în făgăduința Sa, știind că aceia care așteaptă, speră și se încred în Domnul „își înnoiesc puterea, zboară ca vulturii, aleargă și nu obosesc, umblă și nu ostenesc” (Isaia 40:31).
Despre autor: Deleise Sharon Wilson este adventistă de ziua a șaptea, administrator și lector universitar în domeniul asistenţei medicale.
Sursa: Adventist Review
[1] N.tr.: https://en.wikipedia.org/wiki/Population_Reference_Bureau
[2] James Edmeston, „Saviour, Breathe an Evening Blessing”, The Church Hymnal, 1941, nr. 49.
[3] Ellen White, Hristos Lumina lumii, pag. 823 (în orig.)
[4] Ibidem.
[5] Ibidem, pag. 693.
[6] Ellen White, Tragedia veacurilor, pag. 634 (în orig.).