Era o după-amiază de vineri, probabil cu 35 de ani în urmă. Lacul Charles, Louisiana, era la aproximativ 30 minute distanță de mine, în timp ce conduceam spre vest. Soarele urma să apună. Curând, am fost cazată într-un motel la marginea orașului. De una singură. Singuratică. Era timpul să găsesc o Biserică Adventistă de Ziua a Șaptea.
Doamna de la recepție m-a îndrumat. Am fost trează atunci când soarele a răsărit și am plecat în cel mai scurt timp la drum. De una singură. Singuratică. Am ajuns cu o oră mai devreme și am stat în mașină. Atunci când membrii bisericii au ajuns, m-au salutat călduros – oameni prietenoși, drăguți. Am intrat în biserică, împreună. În acel moment deja aflaseră că lucrasem în Africa. Bineînțeles, urma să prezint vestea misionară.
Erau puțini membri. Nu exista niciun indiciu că ar urma o masă de părtășie. Voi petrece după-amiaza în camera mea din motel? De una singură. Singuratică.
Apoi, după serviciul religios, a avut loc la ieșire. O femeie în vârstă (sunt sigură că nu era așa de bătrână cât sunt eu acum) a venit și și-a pus mâna în jurul mijlocului meu. Cu o sclipire în ochi, mi-a spus: „Nu-mi place să mănânc singură în Sabat. Mereu invit acasă la mine vizitatorii bisericii mele. Nu este luxos [acasă], dar petrecem timp de calitate împreună aflând cât mai multe lucruri despre celălalt, înainte de a merge la Cer.” Nu de una singură. Nu singuratică.
Ea a mai invitat alți doi tineri care erau vizitatori. Nu se întâlniseră până atunci. Am urmat-o cu mașinile noastre până la o casă albă, mică și modestă, la țară.
„Intrați și așezați-vă în sufragerie în timp ce încălzesc mâncarea”, ne-a îndemnat ea. De la linoleumul crăpat, până la perdelele de la geamuri, totul descoperea sărăcia. Dar casa era curată și cu bun gust; se simțea precum o casă primitoare a unui adventist.
Curând, stăteam în jurul mesei și mâncam în bucătărie. S-a rugat pentru binecuvântarea hranei – mulțumind pentru cele cateva kilograme de cartofi dulci pe care vecinul i le-a oferit și pentru vegetalele care crescură în grădina ei. Așa de mulțumitoare a fost pentru cei care erau împreună cu ea. Nu de una singură. Nu singură.
După ce am mâncat vreo două, trei porții din fiecare fel de mâncare am mers în sufragerie. Vasele urmau să aștepte până după apus. Am vorbit despre Isus, despre îngeri, despre Cer. Din nou și din nou, după ce citeam din Apocalipsa, ne imaginam cum ar fi să petrecem veșnicia împreună cu Isus, în locuința Sa. Au trecut mai mult de două ore. Ce timp plin de bucurie am avut! Ne vom întâlni, din nou, în Cer!
Nu de unii singuri. Nu singuri!
„Dragostea, curtoazia, sacrificiul de sine – acestea nu se pierd. Atunci când aleșii lui Dumnezeu sunt schimbați din muritori în nemuritori, cuvintele și faptele lor bune vor sta ca mărturie, și vor fi păstrate pentru veșnicie. Niciun act de slujire altruistic, cât de mic sau simplu ar fi, nu se pierde. Prin meritele dreptății pe care ne-o oferă Hristos, parfumul acestor cuvinte și fapte bune sunt păstrate pentru totdeauna.” *
Dar între prezent și Cer sunt sute de mii de oameni cărora le este foame și care sunt singuri. O, Doamne, ajută să fie multe văduve care pot și doresc să împartă cartofi dulci și Cerul cu cei care sunt singuri și înfometați!
Articol scris de Carolyn Stuyvesant. Ea a fost misionară în Africa și trăiește în prezent în Yucaipa, California.
* Ellen G. White, The Advent Review and Sabbath Herald, 10 Martie 1904.
Sursă:
Adventist Review