O mamă adventistă își amintește de calvarul prin care a trecut și de îndurările lui Dumnezeu din cel mai dificil an al vieții ei.
După mulți ani petrecuți în Australia alături de soțul ei, Jessie Chen avea în sfârșit prilejul să petreacă Anul Nou chinezesc împreună cu familia ei în orașul natal Wuhan, China. Benny Wen, soțul lui Jessie, a fost invitat de biserica adventistă Fujian ca să participe ca vorbitor la tabăra de iarnă.
„Așteptam cu nerăbdare această vizită, mai ales că eram împreună cu cei doi copii ai noștri”, spune Jessie. Dar habar nu au avut că, la nicio săptămână de la sosire, aveau să fie blocați în epicentrul „celei mai grave crize mondiale de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace”, așa cum s-a exprimat Organizația Mondială a Sănătății.
Ajungând în Wuhan la mijlocul lui ianuarie, cu doar o săptămână înainte de Anul Nou chinezesc, Jessie and Benny așteptau cu nerăbdare ziua cea mare, când știri neașteptate au stricat atmosfera de sărbătoare.
„Din cauza unei boli respiratorii necunoscute inițial, care se răspândea rapid în oraș, guvernul a decis ca tot orașul să intre în carantină severă”, a explicat ea.
Odată instalată această carantină, nimeni nu avea voie să părăsească orașul sau să intre în el, iar toți cei aflați în Wuhan trebuiau să stea acasă, în carantină, timp de două săptămâni. „La un moment dat, fiecare gospodărie nu putea avea mai mult de o persoană care să iasă din casă pentru a cumpăra mâncare”, a adăugat Jessie. „Cele mai multe afaceri din oraș și-au oprit activitatea. Purtarea măștii a devenit obligatorie în locurile publice.”
Aproape 10 milioane de oameni erau blocați în carantină, iar schimbările intervenite au adus anxietate și stres în mintea tuturor.
Locuind într-un alt loc decât părinții ei, Jessie, soțul și copiii ei erau doar la o distanță mică de parcurs cu mașină de familia ei, însă nu au avut voie să se vadă unii cu alții în timpul carantinei. „Nu mai eram despărțiți de familie printr-un ocean și, deși ne aflam la o distanță mică unii de alții, eram ca cei doi doi poli ai pământului”, a spus ea.
Supărare, îngrijorare, dezamăgire
„La acel moment, am crezut că nu vor fi decât două săptămâni, fără să știm că vor fi de fapt luni. Eram foarte dezamăgită, dar știam că nu trebuia să arăt familiei mele cât sunt de supărată, pentru că s-ar fi simțit și mai rău.”
Jessie își amintește cum a încercat să transmită bucurie și încurajare de câte ori vorbeau prin mijloace video. Totuși, pe măsură ce numărul de cazuri confirmate şi de pacienţi în vârstă era tot mai mare, ea a început să se îngrijoreze tot mai mult pentru părinții ei, care aveau deja alte boli. „În mod obișnuit, aveau o persoană care îi ajuta la treburi în casă, însă, din cauza carantinei, aceasta plecase, iar ei trebuiau să se descurce singuri”, adaugă ea.
Ca lucrurile să fie și mai grave, apartamentul părinților ei se afla vizavi de cel mai mare focar de cazuri confirmate. „M-am simțit neajutorată și lipsită de speranță în acel moment”, recunoaște ea.
„Lucrul pe care îl făceam în fiecare dimineață nu era să citesc Biblia sau să mă rog, ci să o sun pe mama ca să văd dacă sunt bine. Această stare de neliniște imposibil de descris mi-a produs multe nopți de nesomn. Am uitat că Dumnezeu este atotputernic. Aveam inima tristă și mă simțeam pierdută”.
Cu inima zdrobită de durerea lumii, Jessie s-a trezit prinsă într-un cerc vicios de simțăminte și emoții negative. „Cât de adesea a folosit Satana această situație ca să ne doboare și să ne țină departe de Domnul”, a exclamat ea. Observând-o cât este de deprimată și descurajată, soțul ei, Benny, se ruga împreună cu ea în fiecare seară, însă chinul ei sufletesc nu dispărea.
Nu ești singură
„Apoi, într-o noapte, sirenele ambulanței au străpuns liniștea străzii, din orașul pustiu”, își amintește ea. Ecoul sirenei a făcut-o pe Jessie să realizeze că mii de profesioniști în domeniul sănătății, care aveau și ei acasă părinți bătrâni și copii mici, lucrau neobosiți în acele zile de iarnă cu zăpadă multă.
„Mii dintre ei au murit pe câmpul de luptă din cauza infecției cu COVID-19; totuși alte mii au invadat orașul, venind voluntar din alte părți ale țării”, spune ea. Înțelegând sacrificiile enorme care se făceau pretutindeni în Wuhan, Jessie a ajuns să-și pună întrebări cu privire la felul în care înfrunta ea situația aceea. „Ce fac eu? În momentele acestea foarte dificile prin care trec oamenii din acest oraș, eu cu ce am contribuit?”, se întreba ea.
„Aproape am uitat că am un Dumnezeu milos și atotputernic care este mereu cu mine, așteptând să apelez la El.”
Numără-ți binecuvântările
Izbucnind în lacrimi și cerându-I iertare lui Dumnezeu, Jessie a început să numere binecuvântările venite de sus. Trecuseră aproape treizeci de zile și toți membrii familiei ei erau bine, făcând față carantinei. De asemenea, aveau suficientă mâncare în fiecare zi, iar prietenii lor din Melbourne, Australia, îi trimiteau regulat fiului lor, Elisha, temele de școală și de pian. În epicentrul unei pandemii, Jessie nu fusese uitată. „Domnul ne-a binecuvântat mereu, în viața de zi cu zi. Numărați binecuvântările primite și veți fi uimiți.”
Începând din acel moment, Jessie a încetat să se îngrijoreze și să se plângă. Era sigură că lui Dumnezeu Îi păsa de toți oamenii din acel oraș. „Când vedeam la știri, în fiecare zi, miile de cazuri noi de COVID-19, eram îngrijorată, dar nu plină de teamă. Știam că Dumnezeu este la cârmă.”
Toate lucrurile noi
Ca toți medicii și cadrele medicale, Jessie a dorit să-și aducă contribuția la binele comunității. Chiar dacă nu a putut să meargă în prima linie, ea s-a hotărât să se roage pentru Wuhan, așa cum Avraam s-a rugat pentru Sodoma și Gomora. „Eu și familia mea ne-am rugat în fiecare zi, cu credință și încredere în Dumnezeu, pentru medici, asistente, polițiști, voluntari și pentru toți cei care lucrau din greu pentru a ține orașul pe linia de plutire.”
De asemenea, a început să facă tot posibilul ca familia ei să aibă zile cât mai plăcute, învățându-l chineza pe Elisha, jucând jocuri biblice și învățând împreună diferite feluri de mâncare. „Se pare că Dumnezeu folosește această experiență ca să ne pregătească pentru timpul sfârșitului”, s-a gândit ea. A învățat din această experiență că și în cele mai întunecate timpuri poate să se apropie mai mult de Dumnezeu și să-și amintească de binecuvântările Lui prin puterea rugăciunii.
Pe 8 aprilie, după unsprezece săptămâni de când fusese închis orașul, carantina a luat sfârșit. Wuhan trăia din nou. Două săptămâni mai târziu, Jessie a putut, în sfârșit, să-și vadă părinții. „Parcă participam la o reuniune după un mileniu întreg. Eram atât de bucuroși, că nu ne puteam stăpâni lacrimile.”
Chiar dacă se încheiase carantina, Jessie a povestit că reîntoarcerea în Melbourne nu a fost o călătorie lină, dar Dumnezeu i-a ajutat cu biletele de avion, ca să ajungă la timp pentru a participa la botezul unui tânăr cu care studiase Biblia înainte de plecarea în China.
După aterizarea în Sydney, au trebuit să treacă printr-o carantină de 14 zile și un drum de 12 ore până în Melbourne, ajungând acasă pe 26 iunie. „Când am sosit cu bine acasă, încă de la ușă ne aștepta o surpriză: podea curată ca lacrima, flori proaspete și frumoase, mâncare delicioasă, făcută în casă – toate din partea familiei bisericii noastre. Oboseala dispăruse. Am avut pe față numai zâmbete, iar noaptea, vise plăcute. Am găsit odihnă în brațele puternice ale lui Dumnezeu.”
După o călătorie plină de tensiune, stres și minuni, în timpul căreia au stat blocați luni întregi în epicentrul focarului de COVID-19, Jessie a afirmat că nimic nu este mai înspăimântător decât să-ți pierzi credința și încrederea în Isus. „Credința biruiește totul în lume. Nimic nu ar trebui să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu,” a concluzionat ea.
Sursa: Adventist Review