M-am așezat temătoare pe scaunul din cabinetul dentistului în timp ce el îmi explica procedura.
„Este simplu”, a spus el. „Îți voi tăia gingia, apoi voi tăia măseaua de minte în două și o voi scoate pe bucățele. Delicat și ușor.”
„Delicat? Ușor? Cum îndrăznește el să îmi vorbească pe un ton așa de nonșalant?!”, am gândit. „Nu îi pasă că anestezia s-ar putea să nu funcționeze?” El era cu concentrat. Eu nu.
A desenat câteva cuvinte ilizibile și a bifat câteva căsuțe pe fișa mea. Mergând cu pixul mai jos pe pagină, s-a oprit și a zâmbit. „Oh! Ești scriitoare?” a remarcat el cu ochii mari care transmiteau emoție.
„Da, eu… sunt!” am răspuns neîncrezătoare, blocată de entuziasmul său apărut din senin. Nu știu ce să scriu atunci când fișa medicală mă întreabă care este jobul meu. Scriitoare? Jurnalistă? Artistă? Email-er profesionist? „Dar slujba mea variază în cele mai multe zile”, am adăugat încercând să ascund un caz grav de sindromul impostorului.
Dentistul s-a întors în scaunul său și a scotocit prin dulapul cu documente. „Ai publicat vreodată o carte?” a întrebat plin de entuziasm, uitându-se peste umăr.
„Nu. Nicio carte încă”, am râs eu. „Dar am publicat știri și multe articole despre credință.”
„Este minunat!” a spus dentistul. „Aș fi dorit să fiu de vârsta ta atunci când am publicat prima mea carte. Dar am câteva până acum, după cum poți vedea.”
Buf! Un teanc de cărți a aterizat pe biroul din fața mea. Una dintre ele arăta ca o enciclopedie, restul patru ca niște romane. Am fost surprinsă.
„Uită-te! Răsfoiește!” m-a încurajat. În doar 30 de secunde, încrezătorul meu dentist s-a transformat într-un copil mic din magazinul cu dulciuri.
„Mulțumesc!” am spus, uitându-mă prima dată la cea mai mare – o carte cu coperți tari, albastre, care avea 100 de pagini, plină cu diagrame care arătau ca niște medalii de război. Am rămas cu gura căscată; o reacție undeva între fascinație și șoc.
„Tu ai scris asta?” m-am minunat. „Este uimitor!” În timp ce-mi mulțumea, mintea mea căuta să găsească o categorie pentru această nouă descoperire. El trebuie să fie cineva atipic, m-am gândit; un om de succes; probabil primul născut.
Chiar atunci când am crezut că am înțeles cine este dentistul meu – un om din Orientul Mijlociu, de succes, în jur de 40 de ani, m-am uitat și prin restul cărților: un roman care aparține literaturii fantastice, o satiră, o colecție de istorii scurte, o carte despre argoul australian.
Ah! Din nou la primul pas. Cine este omul acesta?
„Sunt foarte impresionată!”, am spus încercând să găsesc cuvinte care să-mi ascundă confuzia. Nu mințeam. L-am felicitat și i-am mulțumit pentru consult și pentru că mi-a permis să răsfoiesc cărțile.
„Cu plăcere! Spor la scris!”, a spus. „Ne vedem joia următoare la spital. Va fi o onoare să-ți scot dintele, colega mea scriitoare.”
„A, da! Dintele!” am gândit. Cu toate că eram înconjurată de dinți falși, am uitat complet de el. Și cu toate că nu-l încadrasem într-o categorie, am avut încredere în prietenul acesta. Mi-a fost mai puțin teamă.
Istoriile noastre sunt puternice. Mi-e rușine să recunosc, dar dacă dentistul meu nu observa interesul nostru comun și dacă nu spărgea gheața atunci, aș fi ieșit din cabinetul lui cu stereotipuri și cu o înțelegere îngustă a identității lui.
În interviul pe care l-am avut cu pastorul Kevin Wilson, acesta a concluzionat perfect: „[Oamenii] nu sunt suma părților corpului, sau o publicare pe rețele de socializare. Oamenilor ar trebui să li se amintească că ei sunt istorii vii cu un trecut real.”
În interacțiunile pe care le avem cu alții, fie ca etichetele pe care le oferim: dentist, scriitor, adventist, ateu, australian, bărbat, femeie, tânăr, bătrân, să nu stea în calea destinului și a identității noastre comune de fii și fiice ale lui Dumnezeu.
Sursă:
Adventist Record