Cum și-a găsit un voluntar Maranatha un loc al lui, vindecare și credință în timp ce slujea altora.
Randy Purviance intenționa să stea în Paradise, California, Statele Unite, doar 15 minute. Hotărâse astfel, ca un gest de bunăvoință față de bunii lui prieteni, David și Susan Woods, care lucrau pentru organizația Maranatha Volunteers International. Ei coordonau un proiect de voluntariat care își propusese să construiască 200 de barăci pentru supraviețuitorii unui incendiu de vegetație catastrofal care distrusese un oraș aproape în totalitate. „Randy, trebuie să vii să vezi ce se întâmplă în Paradise. Este ceva cu totul special”, îi spusese David.
La acea vreme, Randy tocmai încheiase un program de îmbunătățire a stării de sănătate la Weimar Institute, aflat la est de Sacramento, California. Era nerăbdător să ajungă acasă, în Idaho, să-și vadă soția, dar, din curiozitate și curtoazie, a acceptat ca, în drum spre casă, să viziteze locul de desfășurare a proiectului. Așa că, pe 21 noiembrie 2019, Randy și-a pus bagajele în mașină și s-a îndreptat spre nord, parcurgând cei 145 km, până în Paradise.
Când, în sfârșit, sosi acolo, coborî din camioneta lui și se îndreptă spre șantier. Dădu peste un vacarm vizual și audio de fierăstraie, de ciocane și de voluntari agitați, fugind încoace și încolo, de-a lungul unei lungi linii de asamblare, care se întindea pe aproximativ 90 m. Randy stătea acolo și privea tot tabloul. „Mi-a luat cam 20 minute să-mi sun soția și să-i spun: «Cred că trebuie să rămân aici»”, povestește el.
Randy este a patra generație de adventiști de ziua a șaptea din familie. A frecventat biserica și școli ale bisericii din Idaho. Apoi a absolvit universitatea de stat din Boise. „Am studiat engleza și filosofia. Nu am putut să obțin niciodată un post de filosof, dar măcar știu de ce”, glumește el. Totuși a obținut o slujbă, de fapt o serie de slujbe care l-au purtat în toată lumea în numele Bisericii Adventiste. La scurt timp după ce s-a căsătorit, el și soția lui, JoElla, au mers ca misionari în Africa. După opt ani și nașterea a doi copii, Randy și JoElla s-au întors în Statele Unite. După câțiva ani, Randy a primit un nou post care presupunea extrem de multe călătorii, întrucât coordona proiecte în toată lumea. În 2003, familia Purviance s-a mutat din nou, de data aceasta pentru a răspunde de lucrarea umanitară din Asia centrală. Aici, viața lui Randy a luat o turnură neașteptată.
La optsprezece luni de muncă în noul post, lucrurile s-a complicat foarte mult. A avut loc un incident care a produs ravagii asupra întregii activități de acolo, creând chiar și o criză diplomatică. Din păcate, în mod surprinzător, angajatorul lui Randy nu l-a prea sprijinit; a fost nevoit să poarte povara și să repare paguba singur. Pentru Randy, abandonul a fost ca o trădare din partea bisericii pe care o slujise toată viața. Dar, neavând altă soluție decât de a merge înainte, a muncit timp de un an și jumătate pentru repararea situației. A fost greu și obositor din punct de vedere emoțional. La sfârșit, Randy a pus punct capitolului „misiune”.
„Am decis că este timpul să merg acasă. Cred că mă simțeam cu adevărat învins”, povestește Randy. Astfel, în 2006, familia s-a reîntors în Idaho pentru refacere și un nou început. „Mă gândeam că lucrurile vor reveni la normal, că aici ne vom bucura de viață și că toate necazurile vor dispărea. Ei bine, nu au dispărut.”
Situația s-a înrăutățit și mai mult. După incident, pe când se afla încă în Asia, Randy a început să dea semne de depresie. Însă, când s-a întors acasă, a fost diagnosticat cu tulburare de stres post-traumatic. „Cred că în lucrarea umanitară, în special în cea de pe teren, există o expunere constantă la traume umane. Pot fi situații care să te marcheze pe viață. Chiar tu pot să treci prin experiențe traumatizante, dureroase. Așadar, există acel efect cumulativ al anilor în care am lucrat în străinătate.”
Anii de suferință, îngropați adânc în suflet, ieșiră la iveală și cuprinseră toată ființa lui Randy. El căzu într-o depresie profundă, iar rutina zilnică, și credința lui chiar, se dizolvară în anxietate. Din moment ce munca lui fusese legată de Biserica Adventistă, și angoasa lui era la fel, iar mersul la biserică deveni stresant și neplăcut, deoarece îi amintea de trecutul său.
„Mi s-a părut mai ușor ca pur și simplu să nu mă mai duc la biserică. A fost greu să le dau explicații familiei și prietenilor”, menționează Randy. „Cu cât timpul trecea în felul acesta, cu atât îmi era mai ușor să nu mă mai duc și să nu mă mai gândesc la asta.”
„Aș putea spune că, pentru o vreme, eu și Dumnezeu nu am fost prea apropiați în ceea ce privește comunicarea”, continuă el. „Poate că El mi-a vorbit, dar eu nu am putut să-L aud. Aici este vorba de durere sufletească, și uneori este foarte greu să auzi vocea lui Dumnezeu când te lupți.”
În timp ce Randy încetă să vorbească cu Dumnezeu, JoElla continua să înalțe rugăciuni pentru soțul ei, privindu-l cum se stinge încet-încet.
„Când lucrurile se înrăutățiră cu adevărat, vinerea venea de la lucru, mergea direct în pat și nu se ridica de acolo decât ca să mănânce ceva în fugă”, își amintește JoElla. „Nu se ridica până luni dimineața. În tot acest timp stătea în pat.”
Pe măsură ce anii treceau cu suișuri și coborâșuri, situația lui Randy era din ce în ce mai rea.
„Avea nevoie disperată de ajutor. Luase tot felul de medicamente, însă era tot bolnav”, spune JoElla. Ea a început să caute planuri de tratament și a descoperit Institutul Weimar din nordul Californiei. Ei ofereau, în cadrul institutului, un program NEWSTART, de îmbunătățire a stării generale de sănătate, având în centru o viață sănătoasă și o legătură cu Dumnezeu. JoElla simți imboldul să-l trimită pe Randy acolo.
„M-am dus acolo vrând-nevrând, dar m-am dus, pentru că, știți, de obicei ea are dreptate”, spune zâmbind Randy. „M-a surprins tot ce am trăit acolo. Ce pot să vă spun? Am fost extrem de copleșit de empatia, dragostea și grija celor de acolo. Înainte de a merge la Weimar, luasem tot felul de medicamente care să atenueze unele simptome ale bolii. Ajunsesem să-mi petrec zilele cu o pernă pe față, pentru că nu voiam să văd pe nimeni. Dar Weimar m-a scos din această stare.”
Randy se întoarse acasă de la Weimar fără să mai ia medicamente și cu o nouă poftă de viață. Apoi a căzut și s-a accidentat la cap, fapt care i-a oprit progresul, iar Randy a recidivat. S-a reîntors de două ori la Weimar pentru noi serii de tratament.
Era în timpul celei de-a treia serii, în noiembrie 2019, când în viața lui a apărut un element nou. Prietenii lui de-o viață, David și Susan Woods, care locuiau aproape de Weimar, au mers să îl viziteze. Familia Purviance cunoscuse familia Woods în perioada când slujiseră împreună ca misionari în Malawi, și păstrară de-a lungul timpului o relație apropiată, de prietenie.
De 13 ani, David și Susan lucrau pentru organizația Maranatha Volunteers, coordonând proiecte în Africa și Statele Unite. David îi spuse lui Randy despre un proiect Maranatha pe care îl conducea în prezent în Paradise, o localitate aflată la 2 ore de Weimar. Pe 8 noiembrie 2018, Camp Fire – un incendiu devastator – a cuprins comunitățile din Concow și Paradise, înghițind 62 ha de pământ, 18.804 construcții și 85 de vieți. A fost cel mai devastator incendiu din istoria Californiei, ambele orașe fiind distruse. În lunile care au urmat, peste 350 de voluntari Maranatha au venit să construiască 200 de barăci, ca parte a unei colaborări cu Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din Paradise.
„David și Susan au fost foarte convingători. Eram pe punctul să mă îndrept spre casă după 18 zile [la Weimar] și David a insistat: «Nu, Randy, trebuie neapărat să vii să vezi ce se întâmplă în Paradise.» I-am răspuns: «Bine, vin până acolo, dar nu stau decât 15 minute, ca să văd ce faceți».”
Astfel, la câteva zile după încheierea sesiunii de tratament la Weimar, Randy se îndreptă spre Paradise. A mers pe autostradă, de-a lungul coastei înguste presărate cu copaci înnegriți și cu rămășițele carbonizate ale unui oraș care fusese distrus în totalitate. La indicatorul spre Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea Paradise, Randy viră la dreapta și intră în parcare. Ieși din mașină, urcă scările care duceau spre ușa bisericii, păși dincolo de ea, pe un pământ acoperit de un praf roșu, pe locul unde altădată se înălța clădirea bisericii, înainte de a fi devorată de foc. Apoi se întoarse și văzu o mică armată de voluntari care construiau barăci.
„Este greu să exprim în cuvinte ce am simțit. Părea să fie cel mai uimitor act de închinare pe care îl văzusem vreodată”, spune Randy cu glas abia șoptit. „În parcarea acelei bisericii mistuite de foc, acei adventiști își ajutau vecinii, în ciuda propriilor pierderilor. Este greu de spus ce impact puternic a avut acea scenă asupra mea.”
Până la urmă, a rămas în acel loc trei zile pentru a ajuta la finalizarea barăcilor și repartizarea lor către oamenii care își pierduseră totul în incendiu. Pe tot parcursul lucrului, la finalizarea câte unei barăci, el auzi istorii de salvare, de durere, de supraviețuire și, în final, de speranță regăsită prin bunătatea unor străini.
„Am trăit o dimensiune cu totul nouă a empatiei și am simțit, printre voluntarii Maranatha, că și ființa mea are un preț”, spune Randy. „M-am simțit valoros. M-am simțit apreciat. Nu poți să reziști în fața unor astfel de simțăminte. Te cuceresc, pur și simplu.”
David își amintește că a observat schimbarea care a avut loc aproape imediat. „Îmi amintesc cât am fost de fericit să văd cum Randy era tot mai încântat încă din prima după amiază petrecută acolo. Imediat, a făcut echipă cu câțiva voluntari și beneficiari de barăci și a avut relații excelente cu ei. Puteam să aud în vocea lui pe acel Randy glumeț și empatic pe care îl cunoscusem demult.”
Dornic să-l țină ocupat pe Randy, David, directorul proiectelor din America de Nord pentru Maranatha, l-a rugat să ajute biserica din Paradise în întocmirea propunerilor de finanțare și a rapoartelor de acțiuni către donatori, întrucât Maranatha plănuia un al doilea proiect de barăci. Iar Randy a acceptat.
Câteva luni mai târziu, Randy îi scria lui David că era pe drum spre Paradise pentru câteva întâlniri. Aflându-se acolo, și-a propus să meargă la biserică.
„Am hotărât că Paradise este locul în care puteam din nou să încerc marea cu degetul, ca să spun așa, locul în care puteam să merg la biserică. Ce biserică mai bună poate să existe pentru o persoană cu probleme decât una în care toți au suferit pierderi!”, spune Randy.
În acel Sabat, Randy a pășit din nou pentru prima dată într-o biserică. Ca să se închine. În credința în care a crescut. Lui Dumnezeu.
Atunci când a primit primul telefon că Randy hotărâse să stea în California câteva zile în plus, JoElla a fost dezamăgită. Îi era dor de el. Dar în zilele care au urmat, JoElla a putut desluși în vocea lui schimbarea care avea loc. Randy era fericit. Se întorsese în câmpul misionar.
„Era nemaipomenit că el se simțea bine”, spune JoElla. „Și primul meu gând a fost: ‚Vom ajunge să lucrăm cu normă întreagă pentru Maranatha?’ Am început să fac tot felul calcule ca să văd cum am putea să rezolvăm lucrurile. Văzând că îi plăcea ce făcea, am început să fac pregătiri.”
Așa cum a prevăzut JoElla, Randy era pregătit pentru mai multe călătorii misionare. S-a implicat în planificări de proiecte Maranatha, a întocmit planuri de finanțare pentru și mai multe barăci. Când a fost lansat al doilea proiect de barăci Paradise, în septembrie 2020, Randy s-a înscris, alături de JoElla. Împreună au petrecut săptămâni obositoare, dar pline de bucurie construind barăci şi făcându-și noi prieteni.
„Fiind acolo cu Randy, lucrând împreună, eram parcă în Africa. Era minunat să fim din nou pe aceeași lungime de undă, să-l văd pe Randy cum era odinioară”, spune JoElla.
Când Maranatha a anunțat un al treilea proiect de barăci la Paradise, în octombrie 2020, JoElla era hotărâtă să se întoarcă. Dar călătoria era programată într-o perioadă ocupată la locul ei de muncă; concediile plătite erau suspendate și toată lumea era așteptată la muncă. În ciuda acestui lucru, JoElla și-a depus cererea pentru concediu și nu a fost nicio surpriză când șefa nu i-a aprobat cererea. Dar ea nu era pregătită pentru un refuz.
„Mi-am făcut curaj și i-am spus cât de mult înseamnă acest lucru pentru mine. Aveam nevoie de acea misiune”, povestește JoElla. „I-am spus: ‚Simt că e misiunea mea. Vreau să merg. Trebuie să merg’.”
Șefa i-a spus să se roage și a plecat. După o jumătate de oră, s-a întors și i-a spus: „JoElla, spune familiei tale că mergeți. Nu vreau să stau în calea misiunii tale.”
În cele din urmă, Randy nu a putut participa la proiect, însă JoElla s-a dus. A muncit mult să construiască barăci și a ajutat la pregătirea mâncării. În fiecare seară, avea dureri în tot corpul, însă inima îi era plină de bucurie.
„Aveam răni. Eram obosită. Dar era minunat”, spune ea. „Am o familie nouă aici. Dacă ar fi să citez dintr-un cântec al grupului Heritage Singers: «Îmi place freamătul pe care îl simt când stau laolaltă cu minunații copii ai lui Dumnezeu».”
A trecut un an de când Randy a pășit pentru prima dată pe șantierul proiectului de la Paradise. Nu i-a fost mereu ușor să își păstreze direcția. În fond, tulburarea de stres post-traumatic și depresia sunt boli complicate, care cer îngrijire asiduă. Dar chiar și așa, viața lui Randy este alta. Optica lui s-a schimbat. A lucrat activ la restabilirea relațiilor lui deteriorate de pe vremea perioadei traumatizante din Asia centrală.
„Dacă nu ar fi fost experiența din Paradise și, în special, colaborarea cu Maranatha Volunteers, nu cred că aș fi putut să fac acești pași”, spune Randy.
Este greu de crezut că doar câteva zile într-un proiect pot să schimbe atât de dramatic traiectoria recuperării unui om. Dar, pentru Randy, perioada în care a slujit alături de alți misionari a fost ca o eliberare de trecutul său dureros în câmpul misionar. A fost o experiență transformatoare atât pentru el, cât și pentru soția lui.
JoElla vorbește despre participarea într-un nou proiect internațional. Randy este pregătit să continue slujirea oriunde va putea, dar amândoi au găsit calea de întoarcere în câmpul misionar. Randy spune că în Paradise a găsit „un loc de întoarcere în biserică, la o biserică mistuită… un loc pentru inima mea mistuită”.
Există diverse estimări despre cât timp îi ia unei păduri să se regenereze după un incendiu. Uneori, după câțiva ani pot apărea semne de viață. Alteori, pot să treacă zeci de ani până când apare din nou pădurea. Pentru Randy, procesul de vindecare a fost lent, dar creșterea are loc cu siguranță. Iar pentru el, Maranatha a jucat rolul unui catalizator.
„În ce fel îi schimbă pe oameni Maranatha? Este o întrebare care presupune un răspuns complex. Fiecare dintre noi provine dintr-un alt mediu. Fiecare dintre noi are experiențele lui. Dar există ceva în actul de slujire care ne face vulnerabili. Ne aduce laolaltă. Ne schimbă modul cum vedem lumea, cum Îl vedem pe Dumnezeu și cum vedem comunitatea noastră de credință. Noi nu suntem spectatori, suntem participanți, complet implicați.”
Sursa: Adventist Review