de CLIFFORD GOLDSTEIN
Teologii vorbesc despre imanența și transcendența lui Dumnezeu. În termeni simpli, imanența înseamnă apropierea Sa de noi și transcendența înseamnă depărtarea Sa de noi. Cât sunt de recunoscător nu doar pentru că am văzut aceste trăsături revelate în Sfânta Scriptură, ci și pentru că le-am trăit, în mod conștient, pe amândouă!
Imanența se referă la cât este de aproape Dumnezeu de creația Sa, în raport cu rasa umană sau mai jos. Acesta nu este panteism sau panenteism, în care Dumnezeu este parte a creației. În schimb, deși distinctă față de creație, prezența Sa se manifestă plenar în cadrul ei. „Sunt Eu numai un Dumnezeu de aproape, zice Domnul, nu sunt Eu și un Dumnezeu de departe?” (Ieremia 23:23). Pavel le spunea atenienilor ca „ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viața, mișcarea și ființa…” (Fapte 17:27, 28). Daniel îi spunea lui Belșațar: „… n-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna Căruia se află suflarea ta și toate căile tale” (Daniel 5:23). Dacă nu este imanent, ce este?
Dar Dumnezeu este și transcendent față de lumea noastră. El există în afara ei și mai presus de ea, este suveran și stăpân nu doar al pământului, ci al cosmosului. Parte integrantă a transcendenței lui Dumnezeu este promisiunea unei realități mai mari, a unui sens mai profund decât dorul palid al lumii acesteia și, așa cum au recunoscut unii atei, singurul loc unde găsești speranță. („Lumea aceasta”, scria Albert Camus, „are un scop mai înalt care transcende îngrijorările ei; dacă nu, nimic nu este mai adevărat decât aceste îngrijorări”).
Biblia abundă de declarații privind transcendența divină: „Căci Tu, Doamne, Tu ești Cel Preaînalt peste tot pământul, Tu ești preaînălțat, mai presus de toți dumnezeii” (Psalm 97:9). „El șade deasupra cercului pământului și locuitorii lui sunt ca niște lăcuste înaintea Lui” (Isaia 40:22). „Toți locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor și cu locuitorii pământului” (Daniel 9:35).
Daniel capitolul 2 descoperă atât imanența, cât și transcendența Sa. Nebucadnețar are un vis (vers. 1), venit de la Dumnezeu, pe care nu și-l poate aminti, dar pe care Dumnezeu i-l descoperă lui Daniel, într-o „vedenie în timpul nopții” (vers. 19). Mai aproape de noi decât propriile gânduri, nimic nu este mai intim, mai profund și mai aproape de noi decât visele noastre; atât de intim, de profund și de aproape, încât adesea se șterg din memorie, la câteva secunde după ce le-am avut, deși rămân adânc îngropate în minte. (Nu ați avut niciodată un vis pe care l-ați uitat și pe care vi l-a reamintit un detaliu pe care l-ați văzut la un moment dat?) Totuși, Dumnezeul care călăuzește prin cosmos constelația Orion a pătruns în mintea lui Nebucadnețar și apoi în cea a lui Daniel, punând într-una visul și în cealaltă interpretarea lui. Ce dovada mai clară în favoarea imanenței lui Dumnezeu putem să aducem?
Iar visul despre ce era? Despre istoria lumii începând cu vechiul Babilon, ajungând până în prezent, apoi despre viitorul veșnic. Când citim despre picioarele şi degetele picioarelor statuii, simbol al unor popoare parţial slabe şi parţial puternice (vers. 42), popoare care „se vor amesteca prin legături omenești de căsătorie, dar [care] nu vor fi lipiți unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul” (vers. 43), facem cunoștință nu doar cu o descriere corectă a Europei contemporane, ci și cu o dovadă rațională despre transcendența lui Dumnezeu. Numai un Dumnezeu care este mai măreț decât lumea noastră, din afara acesteia și domn al ei putea să reveleze istoria ei atât de exact, cu mai bine de 2.500 de ani înainte. Biblia ne spune despre transcendența lui Dumnezeu, apoi aduce dovezi în favoarea ei.
Deşi, de-a lungul anilor, am experimentat imanenţa şi transcendenţa lui Dumnezeu, acum aproape 40 de ani, viața mea a fost schimbată de către ambele. În 1979, după ce am privit în sus, spre cer, și am declarat: „Doamne, dacă exiști, am nevoie de un semn!” (vezi 1 Corinteni 1:22), am întâlnit un bărbat care se numea exact ca mine, Clifford Goldstein. El venea din Miami, de unde veneam şi eu. Locuia în acelaşi kibbutz din Israel în care locuisem şi eu cu câteva luni înainte. Stătea în aceeaşi cameră în care stătusem şi eu, dormea în acelaşi pat (în cameră, erau două paturi). Avea, pe raftul de deasupra patului, unele din cărţile pe care le lăsasem pe raft, dar erau cărţile lui, nu ale mele. Când l-am întrebat dacă este scriitor, Cliff mi-a spus că dorea să devină scriitor, ceea ce eu eram. În timp ce vorbeam, o fată, pe care nu o mai văzusem până atunci, a intrat în cameră. Era Tine, prietena lui blondă, din Danemarca. Atunci când locuisem în kibbutz, avusesem și eu o prietenă blondă, daneză, cu numele Tine.
„I-ai cerut lui Dumnezeu un semn”, mi-a spus cineva. „Omule, ce mai vrei? Domnul te cheamă pe nume!”
Ce altceva decât transcendența a putut să aranjeze un astfel de concurs de împrejurări, începând cu două perechi de părinții, ambele numite Goldstein, care, cu aproape 20 de ani în urmă, au dat fiului lor nou-născut același nume, „Clifford”, și care au ajuns în Miami Beach, fapt care s-a întâmplat, în cazul meu, din cauza infidelității maritale? Ca să nu mai vorbim despre cele două perechi daneze de părinți care au pus, fiecare, numele „Tine” fetiței lor nou-născute, și de cele două tinere cu același nume care au ajuns, după aproximativ 20 ani, în același kibbutz, în Israel, devenind prietenele a doi băieți cu același nume, Clifford Goldstein?
Doar un Dumnezeu transcendent putea nu numai să cunoască toate aceste lucruri, ci – în ciuda alegerilor libere ale omului căzut –să lucreze de asemenea prin intermediul unui număr nesfârșit de variabile, care ar fi putut să prindă contur printr-un capriciu uman, având ca urmare aceste providențe — și toate, atunci când am cerut un semn.
Și imanența? Nimic din ceea ce am citit în aceea cameră, în acel an, nu m-a influențat mai mult decât cartea de poeme Ariel, de Sylvia Plath. Obișnuiam să-i determin pe oameni (că voiau sau nu) să mă asculte recitindu-i poeziile, lucru pe care nu l-am făcut cu nicio altă carte. Printre cărțile de pe raftul de deasupra patului celuilalt Clifford Goldstein se afla și o copie a cărții Ariel. Doar un Dumnezeu care mă cunoștea atât de bine, atât de personal și care mi-a fost atât de aproape a știut ce putea însemna aceasta pentru mine. Dar dacă „până și perii” din capul meu „sunt numărați” (Matei 10:30), de ce aș fi surprins că Dumnezeu mi-a cunoscut gustul în literatură?
Transcendența lui Dumnezeu. Imanența lui Dumnezeu. De-abia le pot înţelege, însă ele sunt reale şi reconfortante pentru suflet, în special într-o lume în care pare să predomine haosul și răul la tot pasul.
Despre autor: Clifford Goldstein este redactor al Studiilor biblice pentru Școala de Sabat majori. Cea mai recentă carte a sa poartă titlul Baptizing the Devil: Evolution and the Seduction of Christianity [Botezarea diavolului: Evoluționismul și seducția creștinismului].
Sursa: Adventist Review