Grija care împărtășește durerea
„Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel legea lui Hristos” (Galateni 6:2).
Cum? Ni se cere să purtăm poverile altora? Cum rămâne cu textul care spune: „Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi” (1 Petru 5:7)? Nu este treaba lui Dumnezeu? Viaţa m-a făcut să mă gândesc la acest lucru. Vă voi împărtăși plină de emoție o istorie de viață și patru convingeri. Acea istorie m-a învățat patru principii spirituale. Am învățat că (1) unele dintre cele mai grele poveri ale vieții pot fi trecute cu vederea sau greu de observat; (2) Dumnezeu ne ajută să purtăm cele mai grele poveri; (3) a cere ajutor reprezintă o parte din purtarea poverii; (4) purtarea propriilor poveri te pregătește să-L ajuți pe Dumnezeu să-i ajute pe alții cu poverile lor.
O istorie de familie
Orice familie are propria istorie. Unele sunt povestite, altele sunt păstrate în memorie. Aceasta este istoria lui Mel şi a familiei lui.
La începutul anilor 1980, în timp ce era în vacanţă împreună cu familia lui, Mel a fost destituit din funcţia de şef al departamentului de consultanţă tehnică al unei companii de asigurări, unde fusese angajat timp de 12 ani. A lucrat în companie încă de la înfiinţare, iar departamentul său avea acum o echipă completă, formată din câțiva ingineri.
Îndepărtarea lui s-a întâmplat ca urmare a două evenimente anterioare. În primul rând, noul președinte al companiei a angajat o echipă de specialiști pentru evaluarea modului de funcționare al companiei. Evaluatorii au decis să departamentul tehnic de prevenire a incendiilor nu era necesar și a recomandat o reducere de personal. În al doilea rând, un coleg inginer pe care Mel îl angajase l-a tot sabotat în absența lui. Voia să ia locul. Mel îi salvase cariera în urmă cu câțiva ani, când ar fi trebuit concediat, după ce făcuse un accident cu un vehicul al companiei, pentru că a condus sub influența alcoolului.
O povară trecută cu vederea
Mel s-a întors din vacanță și a aflat că nu mai are slujbă. Aceasta se întâmpla în perioada când inginerii găseau cu greu un post în toată țara. Mel avea în jur de 50 de ani, detaliu care îngreuna și mai mult situația. Soţia lui tocmai pornise o afacere proprie, însă fiind doar la început, nu putea să susţină familia şi pe cei doi copii la internatul şcolii.
Astfel, Mel și-a găsit câteva slujbe cu jumătate de normă, făcând în general o muncă umilă, cu un salariu aproape minim. Nu a avut o slujbă stabilă timp de doi ani și jumătate. Situația aceasta l-a condus la depresie și, cu timpul, a devenit tot mai disperat, simțindu-se din ce în ce mai fără speranță.
Când și-a pierdut postul, a rămas și fără mașină, care aparținea firmei. Cu ajutorul soției, a putut să-și procure o mașină proprie. Aceasta mașină a devenit parte a unui episod trist din viața personală și de familie.
Într-o noapte, Mel a plecat de acasă, însoțit de pușca lui. A parcat în fața casei inginerului din cauza căruia își pierduse serviciul. S-a gândit că este locul cel mai potrivit ca să se sinucidă. Și-a îndreptat pușca spre cap, a apăsat pe trăgaci, însă arma a dat un rateu. A ridicat din nou pușca spre cap, a apăsat pe trăgaci și a urmat un nou rateu. După a doua încercare eșuată, Mel a renunțat și tremurând din toate încheieturile s-a îndreptat spre casă, oprindu-se înainte pe un pod, unde și-a aruncat pușca în apă.
Când a ajuns acasă, Mel s-a așezat pe marginea patului, lângă soția lui care dormea, și a început să plângă. Ea s-a trezit și l-a întrebat: „Ce se întâmplă?”
Soția lui Mel a rămas înmărmurită când a auzit ce se întâmplase. Lecția unu: unele dintre cele mai grele poveri ale vieții pot să fie trecute cu vederea sau greu de observat. Soția nu observase niciun semn de disperare în comportamentul soțului ei. Nu recunoscuse simptomele depresiei profunde în care ajunsese el. Nu știm mereu cine poartă poveri. Dragostea care ne învață că trecem cu vederea greșelile celuilalt poate să facă mult rău cuiva apropiat nouă. Soția lui Mel nu a știut deloc ce povară grea purta iubitul ei tovarăș de viață.
Ajutor!
Uneori, credem că adventiștii nu pot să ajungă atât de deprimați încât să se gândească la suicid. Dar, asemenea altora, și adventiștii sunt supuși fragilității umane. Trauma emoțională produsă de depresia lui Mel era indescriptibilă.
În următorul Sabat, era rândul soției lui Mel să cântă la orgă, în biserică. A fost groaznic. Nu s-a putut concentra la partitură. Soțul ei, Mel, ajunsese incapabil să ia decizii importante. Devenise sarcina ei să ia decizii. Mel avea nevoie de tratamentul pentru depresia lui. Toți aveau nevoie de consiliere pentru noua lor situație de viață și pentru îndrumare financiară. Problemele de familie deveniseră foarte complicate atât din punct de vedere economic, cât și emoțional.
Mel și soția lui au fost nevoiți să o ia de la capăt. Și-au pus casa la vânzare ca să evite să o piardă de tot. A durat mai mult de un an ca să o vândă și să încaseze toți banii. Au stat patru ani cu chirie într-o casă în oraș, apoi au cumpărat o casă unde soția lui Mel putea să aibă și biroul.
Melanie, fiica lor, a îndemnat-o pe mamă să-l abordeze pe unul dintre pastorii bisericii. Au fixat o întâlnire cu pastorul, ocazie cu care să ia masa împreună. Acesta a constituit un mare ajutor. Lecțiile doi și trei: Dumnezeu ne poate ajuta să purtăm cele mai grele poveri. A cere ajutor reprezintă partea cea bună a purtării de poveri. Soția lui Mel nu a purtat povara singură. Experiența a ajutat-o să-și continue viață și după ce Mel a murit. Uneori, unul dintre soți nu știe cum să se descurce după moartea partenerului, pentru că niciodată nu a luat propriile decizii. Dumnezeu ne conduce de-a lungul vieții, iar noi putem să învățăm, dacă Îl lăsăm să ne călăuzească.
Acum pot să te ajut
Apropo, soția lui Mel sunt eu. Să povestesc altceva acum, la final. Este vorba despre un prieten de la biserică, căruia îi voi spune Lester.
Pe când Mel şi cu mine treceam prin propria experienţă, Lester trecea şi el printr-o încercare. Își pierduse slujba, iar soția îl părăsise. Era tot mai descurajat. Noi am observat ce se întâmplă; am recunoscut semnele și direcția în care se îndreaptă. Discutând împreună, el a recunoscut că are niște pastile pe care se gândește să le ia, dacă va ajunge la concluzia că viața nu merită trăită.
L-am implorat să arunce pastilele. L-am prevenit că atunci când va ajunge pe punctul de a lua decizia finală, nu va fi capabil să gândească limpede. L-am rugat să ne sune oricând, ziua sau noaptea, dacă se simte cuprins de disperare.
Într-o noapte, târziu, telefonul a sunat. Era Lester. Plângând, ne-a spus că simte că viața nu mai merită să fie trăită. Era pe punctul de a se prăbuși. Am vorbit și ne-am rugat cu el câteva ore. Nu puteam să-i promitem că a doua zi dimineața totul va fi mai bine, însă l-am asigurat că înțelegem prin ce trece, și Dumnezeu de asemenea, deși el simțea că, în acel moment, era departe de Dumnezeu. I-am promis că îl voi suna dimineață, lucrul pe care l-am și făcut. Când am vorbit, părea mai liniștit. După câteva zile, i s-a oferit un loc de muncă, ce a dus mai târziu la un alt loc de muncă. Cu timpul, a devenit din nou plin de viață și activ.
Cât a trecut prin acea încercare, Lester a cântat în corul bisericii. Colegii lui de cor i-au oferit sprijin, deși nu știau toate detaliile situației lui. A participat la mesele de părtășie de la biserică, deși nu putea contribui. L-am încurajat, spunându-i că, atunci când va avea din nou mijloace, va putea să aducă mai mult, ca să ajute pe altcineva să ia parte la mesele noastre. Știam din experiență cât este de important să te bucuri de sprijin spiritual și social în orele întunecate de tristețe profundă.
Lester mi-a mărturisit ulterior că știe că este o persoană dificilă. Uneori, experiențele dure ale vieții dau la iveală aspecte mai dificile ale naturii noastre. Dar noi tocmai atunci avem mai mult nevoie de ajutor, când manifestăm un comportament dificil și o atitudine ostilă. Susținătorii și prietenii lui Lester nu i-au întors spatele, când el avea cea mai mare nevoie de ei. Au dovedit încă o dată că sunt urmașii lui Hristos, trăind viața Lui în comunitate, adică împlinind legea Lui, ajutându-L pe Dumnezeu să-i ajute pe copiii Lui ca să-și poarte poverile.
Suișurile și coborâșurile vieții pot să năucească uneori. De dragul nostru și al celorlalți, este bine să purtăm în minte gândul că provocările și dificultățile vieții nu sunt mereu urmarea nebuniei noastre. Dumnezeu „este credincios şi drept ca să ne ierte” lipsurile (1 Ioan 1:9). Iar unele încercări vin pentru ca Dumnezeu să clădească în noi un spirit nou și un caracter creștin. Ellen White scrie: „Încercările și obstacolele sunt metodele de disciplinare alese de Domnul și mijloacele hotărâte de El pentru succesul nostru”.[i] Când harul Său ne-a trecut cu bine printr-o încercare, succesul obținut poate să ne ajute să înțelegem experiența similară a altcuiva, iar noi putem să-L ajutăm pe Dumnezeu să-l ajute să-și poarte povara.
Sursa: Adventist Review
[i] Ellen G. White, Divina vindecare, pag. 471, în orig