Înțelegerea are uneori loc în momente neașteptate și în locuri puțin probabile. Adesea, atunci când ne așteptăm cel mai puțin descoperim cele mai mari adevăruri ale vieții.
Eu și Jeff ne odihneam pe o bancă în parc, uitându-ne la pescărușii care se înălțau și coborau deasupra Lacului Ontario. Ne însoțiserăm soțiile la întâlnirea de 40 de ani a absolvenților Kingsway College din Oshawa, statul canadian Ontario, și am evadat pentru o tură cu bicicleta până la lac.
Atunci când Jeff și-a luat bicicleta închiriată pentru a ne întoarce, a observat pana de la roata din spate. De fapt, anvelopa era atât de deteriorată încât se desprinsese de pe jantă. Deoarece nu se mai putea întoarce pe bicicletă, am decis să ne întoarcem pe lângă biciclete cele patru mile [cca 6,4 km] ale drumului de întoarcere în Oshawa. Pe drumul de întoarcere am străbătut o pădure, mergând de-a lungul unui pârâu repede și limpede; soarele strălucea, iar florile sălbatice erau înflorite. Aproape uitasem de pană.
În liniștea pădurii, auzeam un zgomot sacadat. Pe cărare existau înghesături, acele crăpături și ridicături cauzate de cicluri repetate de înghețare și încălzire. Ceva era slăbit la bicicleta mea închiriată, iar de fiecare dată când trecea peste o astfel de crăpătură sau de ridicătură zdrăngănea. Am verificat frânele, șaua, lanțul și suportul pentru sticla de apă, dar nu am descoperit cauza zgomotului.
În cele din urmă, am ridicat de ghidon și am descoperit cu groază că roata din față nu era prinsă bine. De fiecare dată când treceam peste o ridicătură sau peste o crăpătură, roata se lovea de furca din față.
În acel loc și în acel moment neașteptat mi-am dat seama că am parcurs cele patru mile până la lacul Ontario cu o roată care nu era fixată bine în furcă. Dacă ne-am fi întors pe biciclete peste acele înghesături, iar roata din față ar fi ieșit din furcă, aș fi plonjat, probabil, cu capul peste ghidon, iar urmarea ar fi fost o posibilă paralizie sau moartea.
Îndoieli ascunse
Asemenea multora dintre noi, am ascultat sceptic relatări ale unor miracole, vindecări sau intervenții ale îngerilor în viața oamenilor. Însă dacă nu a fost un înger cel care mi-a salvat viața, cum de anvelopa nu era doar pe pană, ci era și desprinsă de roată?
Cu toate acestea, încă îmi e greu sa accept ideea că puterea lui Dumnezeu se manifestă în lumea noastră naturală. Cu cât trăiesc mai mult, cu atât sunt mai deschis la explicații științifice sau naturale ale aparentelor minuni.
Multora dintre noi ne este greu să credem că puterea lui Dumnezeu e reală în zilele noastre. Cerem împlinirea făgăduințelor potrivite, înălțăm rugăciunile potrivite, repetăm frazele potrivite, dar dacă rugăciunile noastre ar primi răspuns instantaneu am fi șocați. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, pare că îndoielile noastre mai degrabă se înmulțesc, decât să se împuțineze. Este posibil ca, în loc să fie întărită, credința noastră să slăbească. De ce?
Majoritatea adulților trec printr-o fază de căutare pe la jumătatea vieții. Această „reevaluare de la jumătatea vieții”, cum o numește gerontologul Gene Cohen, este determinată de o varietate de factori, precum „un confort nou descoperit cu privire la cine suntem și curajul de a ne exprima liber sau cel de a încerca lucruri noi”[i]. Acest poces de eliberare poate presupune și punerea la îndoială a vechilor convingeri.
Atunci când ultimul membru al unei generații din propria familie ne părăsește, moare și responsabilitatea de a ne ridica la așteptările acelei generații. Există ceva eliberator în a nu trebui să te conformezi așteptărilor altcuiva. După decesul ultimei surori a mamei mele, am pus la îndoială fiecare dintre convingerile mele fundamentale. Am crezut pentru că au crezut părinții mei sau era convingerea mea? Deși credința mea a supraviețuit și a devenit mai puternică, procesul acesta a fost neașteptat și dificil.
Un alt motiv pentru care este posibil ca odată cu înaintarea în vârstă să se intensifice îndoiala are de-a face cu natura credinței tinerilor. Credința în propriile abilități este adesea mascată ca fiind credință în Dumnezeu și în abilitățile Sale. Noi Îl transformăm pe Dumnezeu după chipul nostru. Pe măsură ce îmbătrânim, abilitățile noastre dispar, iar pe măsură ce chipul nostru se estompează, se estompează și imaginea noastră cu privire la chipul lui Dumnezeu.
Credința, bătrânețea și Scriptura
Odată cu trecerea anilor, cum ne putem păstra credința în Dumnezeu și în prezența Sa supranaturală în viețile noastre? Biblia oferă un răspuns prin două definiții aparent contradictorii ale îmbătrânirii. Una dintre ele apare după ce Adam și Eva au mâncat din fructul pomului cunoștinței binelui și răului, imediat începând procesul degenerării și al morții. Ochelarii, aparatele auditive și lipsa de energie ne amintesc de faptul că îmbătrânirea aduce degenerare și moarte.
Însă prima definiție a îmbătrânirii oferită în Biblie nu ne învață că urmările îmbătrânirii sunt degradarea și moartea, ci Geneza 1 și 2 prezintă o lume în care trecerea timpului în cele șapte zile ale Creației sunt pline de binecuvântările lui Dumnezeu, producând creștere și roade. După ce a creat ființele umane, „Dumnezeu i-a binecuvântat și Dumnezeu le-a zis: «Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ»” (Geneza 1:28).
La sfârșitul celei de-a șasea zile, după desăvârșirea creației Sale, Dumnezeu a analizat ceea ce făcuse: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse și iată că erau foarte bune” (versetul 31). Creația lui Dumnezeu era foarte bună pentru că El a văzut că tot ceea ce crease avea să aducă rod și să crească odată cu trecerea timpului – pe măsură ce îmbătrânea.
Cercetările au arătat că procesul de deterioare pe care oamenii de știință l-au considerat a fi urmarea îmbătrânirii poate fi întârziat și inversat. Atunci când cântăm în cor, când deprindem o nouă abilitate care necesită coordonarea ochi-mână sau când adoptăm stilul de viață adventist putem întârzia sau inversa procesul de deterioarare mintală și fizică asociat îmbătrânirii. Cele mai recente cercetări asupra funcției cerebrale dovedesc plasticitatea creierului – faptul că putem ajuta creierul să creeze noi celule cerebrale și că putem reconfigura arhitectura creierului nostru până în ziua în care murim.
Dar, indiferent ce am face pentru a combate îmbătrânirea, în cele din urmă experimentăm definiția îmbătrânirii de după căderea în păcat: degradarea și moartea. Cum ne putem păstra credința odată cu trecerea anilor? Cum putem continua să credem când trupul și mintea noastră ne spun în fiecare zi că nicio minune nu poate inversa procesul de îmbătrânire?
Cum să îmbătrânim bine?
Dacă, în tinerețe, credința noastră era, de fapt, încredere în propriile abilități, dacă Îl cream pe Dumnezeu după chipul nostru, înseamnă că ceea ce credeam nu era cu nimic mai bun decât idolatria păgână. Este posibil ca, atunci când credința noastră depinde de propriile eforturi, să ne închinăm de fapt, propriilor abilități? Oare îmbătrânim bine, păstrându-ne credința și speranța, atunci când părăsim independența, credința în propriile eforturi, pentru dependența de Iisus și pentru eforturile Sale?
Pavel descrie experiența îmbătrânirii ca fiind atât degradare și moarte, cât și rodnicie și creștere: „De aceea, noi nu ne descurajăm, ci, chiar dacă omul nostru din afară piere, totuşi omul nostru dinăuntru este înnoit din zi în zi. Căci necazul nostru uşor de purtat şi temporar lucrează în noi o greutate veşnică de slavă, dincolo de orice imaginaţie. Noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele care nu se văd, deoarece cele care se văd sunt trecătoare, dar cele care nu se văd sunt veşnice” (2 Corinteni 4:16-18, NTLR).
Procesul de îmbătrânire ne permite să învățăm dependența de puterea lui Dumnezeu în locul încrederii în propria putere. În Biblie există o promisiune specială pentru fiecare generație care îmbătrânește: „Ascultaţi-Mă, Casa lui Iacov, întreaga rămăşiţă a Casei lui Israel, voi, pe care v-am cărat înainte de a vă naşte, v-am purtat încă din pântece! Până la bătrâneţea voastră Eu voi fi Acelaşi, până veţi încărunţi vă voi purta. Eu v-am făcut şi Eu vă voi sprijini; vă voi purta şi vă voi scăpa” (Isaia 46:3-4).
J.N. Oswalt, teolog specializat în Vechiul Testament, comentează: „Nu va veni niciodată un moment în care să fim prea mari pentru a mai fi dependenți de Dumnezeu. La bătrânețe suntem la fel de dependenți de Dumnezeu ca în copilărie. … Nici nu va veni vreodată un moment în care Dumnezeu, un bunic bătrân și ramolit, va fi nevoit să se sprijine de noi, iar noi vom fi nevoiți să ne găsim un zeu tânăr și în putere, adaptat timpului în care trăim. Dumnezeu nu este supus istoriei; în orice eră, el este neschimbatul Eu sunt Cel ce sunt.”[ii]
Atunci când îmbătrânim este bine să ni se reamintească faptul că Dumnezeu nu îmbătrânește; când ne pierdem puterea, să ne amintim că Dumnezeu rămâne atotputernic; când ne confruntăm cu un viitor incert, să revendicăm făgăduința lui Dumnezeu de a ne susține și de a ne salva.
Sunt recunoscător pentru un Dumnezeu pe care mă pot baza, un Dumnezeu creativ care trebuie să fi zâmbit atunci când I-a cerut unui înger să se strecoare prin spatele unei bănci de pe malul Lacului Ontario și să desprindă o anvelopă de pe jantă pentru a mă feri de posibile răni sau de moarte.
Douglas Jacobs este profesor cercetător în cadrul Universității de Teologie din cadrul Southern Adventist University din Collegedale, statul american Tennessee.
Sursa: Adventist Review
[i] Gene D. Cohen (2005). The Mature Mind: The Positive Power of the Aging Brain. New York: Basic Books, pag. 52, 67.
[ii] J.N. Oswalt (1998). The Book of Isaiah: Chapters 40-66. Grand Rapids: Eerdmans, pag. 230.