Calendarul biblic, cu perioadele lui sfinte, consacrate sărbătorilor lui Israel, are o importanţă deosebită, contribuind la dezvoltarea noastră spirituală actuală.
Calendarul biblic consemnează câteva sărbători sfinte, când poporul Israel trebuia să se adune ca să rememoreze, să se odihnească și să se închine. Textele de fundamentare a acestor sărbători sfinte se află în tot Pentateuhul, dar sunt sistematizate în Leviticul 23. În schimb, Numeri 28 și 29 reglementează ceremoniile care trebuiau respectate și jertfele care trebuiau aduse în aceste zile de sărbătoare.
Înțelegerea incorectă a acestor sărbători sfinte și a însemnătății lor a dus la două extreme ușor observabile în istoria Bisericii creștine, în general, și a Bisericii adventiste, în particular. Prima extremă este subevaluarea, potrivit căreia sărbătorile biblice sunt strict evreiești, sabate ceremoniale, pironite pe cruce și fără valoare în afara poporului Israel din timpurile Bibliei evreiești.
A doua extremă este supraevaluarea, care transformă sărbătorile biblice într-o regulă mântuitoare, obligatorie pentru toți creștinii, a căror reinstaurare este considerată chiar ca o parte a misiunii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.
De aceea, înțelegerea contextului acestor sărbători sfinte, numite chagim în ebraică, și a semnificațiilor lor este de o importanță fundamentală pentru fiecare dintre noi. Și nu doar din punct de vedere teologic, ci și din cel al misiunii Bisericii. Totuși, înainte să vorbim de fiecare în parte, este necesar să înțelegem, în general, conceptul de timp și de timp sacru în Sfânta Scriptură.
Timp
Egiptenii s-au gândit puțin la timp în termeni conceptuali. Ei nu erau preocupați de noțiuni precum trecut, prezent și viitor. Tot ceea ce trăiau, depinzând doar de fluviul Nil, era legat de un ciclu de viață recurent.
În cadrul aceluiași model de observație naturală, gânditorii greci antici vedeau timpul ca pe o realitate circulară, în care toate evenimentele reveneau într-un mod repetitiv și etern, un concept găsit și printre hinduși.
Pe de altă parte, conceptul biblic este despre o istorie și despre un timp care au un început și se îndreaptă spre un sfârșit, în care evenimentele, de fapt, nu se repetă. Ce s-a întâmplat în trecut rămâne în trecut și nu mai revine în prezent sau în viitor. Paradoxal, Dumnezeu nu doar că ne încurajează, ci chiar cere ca evenimentele trecutului să fie comemorate anual. Cum se rezolvă acest paradox? Printr-un concept neliniar, neciclic în timp.
Nu evenimentele în sine se întorc, ci timpul şi amintirea lor. Aceasta ne permite să le experimentăm semnificaţiile, în timp ce continuăm să urcăm în spirală, spre obiectivul stabilit de Dumnezeu: împărăția viitoare. Și aceasta se întâmplă în timpul perioadelor și sărbătorilor sfinte.
Israel avea opt mari sărbători sfinte anuale: Sabatul, Paștele, Azimele, Cele dintâi roade, Săptămânile sau Cincizecimea, Trâmbițele, Ziua Ispășirii și Corturile. În continuare, prezentăm pe scurt contextul și semnificația fiecăreia.
Sabatul
Prima dintre sărbătorile sfinte ale Sfintei Scripturi este Sabatul sau Shabbat. Originea lui nu se află într-un act eliberator al lui Dumnezeu, ci într-un act de generare a vieții și a tuturor celorlalte sărbători: Creația. În Geneza 2 și nu în Exodul 20 apare pentru prima dată noțiunea de timp sacru. Şi nu ca oameni, ci împreună cu Dumnezeu. Din acest motiv, Sabatul este cea mai măreață sărbătoare din Scriptură, servind ca model pentru toate celelalte.
Paștele
Următoarea sărbătoare sfântă din calendar comemorează eliberarea din Egipt a sclavilor evrei, cel mai important act eliberator din istoria lui Israel. Se sărbătorește noaptea, când îngerul pierzării a trecut pe deasupra (passover = a trece pe deasupra, în engl.) caselor lui Israel și a cruțat pe întâiul născut, observând sângele înlocuitor de pe stâlpii ușii. Instituirea acestei sărbători, în Exodul 12, începe cu declarația că aceasta urma să fie în „… cea dintâi lună a anului”, indicând faptul că viața trecută înceta să existe și trebuia uitată.
Mielul care murea și viața nouă trebuie privite împreună în această sărbătoare, deoarece viața fiecăruia izvora din moartea acelui miel. În același mod, moartea Mielului lui Dumnezeu, care ia păcatul lumii (Ioan 1:28), este cea care permite morții „să treacă pe deasupra” noastră, iar nouă ne permite să avem o viață nouă, începând un nou ciclu de viață în El.
Azimele
Paștele dura opt zile (Leviticul 23: 6), în timpul căruia putea fi mâncată doar pâine nedospită sau azimă. Scopul era ca poporul să-și amintească de plecarea în grabă din Egipt, când nu au avut timp să lase aluatul să dospească. Să nu mănânci pâine dospită simboliza să nu te oprești ca să aștepți ca locul unde te afli să-ți dea ceva. Egiptul, lumea, cel rău, păcatul nu au nimic de oferit, ci doar împiedică împlinirea rapidă a făgăduințelor făcute de Dumnezeu poporului Său.
Cele dintâi roade
Următoarea zi după Paște era ziua când se aduceau cele dintâi roade ale pământului, potrivit cu Leviticul 23:10. Era un timp de mulțumire, pentru că Dumnezeu le dăduse pâine la timp și promitea o recoltă bogată. Acestea erau rezultatul ploii târzii, care aducea grânele la maturitate. Apostolul Pavel, în 1 Corinteni 15:21-24, oferă o imagine luată din acea sărbătoare pentru a prezenta învierea lui Hristos ca o garanție a învierii celor ce vor crede în El.
Shavuot (Cincizecimea)
În aceeași zi în care se aduceau primele roade, potrivit cu Leviticul 23:15 u.p., începea numărarea a șapte săptămâni întregi. Deși activitățile zilnice erau continuate, ele erau însoțite de o numărătoare în așteptare, numită sefirat ha’omer.
Acest interval de timp, în care recolta era strânsă, lega plecarea din Egipt cu o nouă sărbătoare sau perioadă sfântă, la sfârșit, numită Shavuot. Evenimentul celebra și eliberarea din Egipt și timpul de așteptare și de predare a destinului lor în mâinile Celui Veșnic. Pe de altă parte, potrivit gânditorilor evrei, este perioada care culminează cu rostirea Legii pe Sinai. Dacă acest lucru este adevărat, există o legătură specială cu ceea ce a spus Isus în dialogul pe care l-a avut cu ucenicii Săi despre Duhul Sfânt, în Ioan 14,15: Legea este Învățătura divină (Deuteronomul 30-32) și Duhul Sfânt este Instructorul (Ioan 14:15 și urm.).
Sărbătoarea trâmbițelor
După o perioadă fără sărbători, ajungem la sărbătoarea trâmbițelor, descrisă în Leviticul 23:24-25. Scopul acestei sărbători pare să fie doar acela de a arăta spre viitor. Dar este numită memorial, anunțat de sunetul trâmbițelor (shofar). Prima menționare a trâmbiței în Scriptură este la Sinai (Exodul 19:16), în contextul revelării divine și al Legii. Sunetul său repetat la începutul celei de-a șaptea luni avea ca scop să reamintească obligațiile religioase ale lui Israel, angajamentul lui de a nu uita tot ce a fost reamintit în acea zi.
Ziua Ispășirii
Ziua Ispășirii era cea mai importantă dintre sărbătorile mari, întrucât avea de-a face cu iertarea (Leviticul 23:26-32). Este interesant că ziua în sine nu era o zi a judecății. Potrivit cu Leviticul 16, era o zi de curățire a taberei, a sanctuarului, a oamenilor. Doar acea zi avea un ritual complet elaborat, cu detalii care urmăreau să imprime asupra poporului certitudinea că Dumnezeu îi ierta, judecându-i nu doar pentru faptele lor de peste an, ci și pentru intențiile lor. În acea zi, tot păcatul lui Israel era îndepărtat din prezența lui Dumnezeu și existența lui era distrusă.
Pe parcursul anului, penitentul care aducea o jertfă vedea păcatul luat din viața lui și transferat asupra sanctuarului. Dar, în Ziua Ispășirii, păcatul era luat de deasupra sanctuarului și a taberei și eliminat. Ritualul elaborat, descris în Leviticul 16 și în literatura ulterioară, era menit să întipărească în minte profunzimea îndurării și a iertării lui Dumnezeu. Cea mai profundă semnificație a sărbătorii se vede cel mai bine în acest detaliu: judecata lui Dumnezeu, anunțată cu trâmbițe la începutul lunii. Aceasta nu avea ca urmare moartea, ci iertarea, pentru că „nu există condamnare pentru cei care sunt” în Hristos, Mesia.
Sărbătoarea corturilor
La sfârșitul anului liturgic, Sărbătoarea corturilor (Leviticul 23:34) începea în a cincisprezecea zi a lunii a șaptea și celebra perioada pe care a petrecut-o Israel în pustie. Obiectivul ei era de a le reaminti faptul că pământul pe care trăiau era o moștenire de la Cel veșnic și că dreptul lor de a locui acolo fusese dat de Dumnezeu și nu era urmarea unui privilegiu firesc.
Prin urmare, ei trebuiau să-și lase casele și să trăiască timp de șapte zile în colibe, ca strămoșii lor. Există o punte între această sărbătoare și cei o mie de ani, când sfinții vor locui în afara țării lor pentru o perioadă limitată de timp. Așadar, scopul celor o mie de ani nu este acela al unui turism ceresc, ci de a ne reaminti că Pământul care aparține Celui Veșnic ne va fi dat ca moștenire, prin meritele și harul Său.
Concluzie
Fiecare sărbătoare din Leviticul 23 are propriile caracteristici, însă toate împărtășesc două aspecte esențiale: (1) Ele nu vin de la Israel. Ele vin de la Dumnezeu. Acestea erau perioade de aducere aminte a acțiunilor divine în favoarea poporului Său; (2) Ele arată spre viitor, dincolo de popor, declarând prin propria confirmare că oglindesc o realitate mai mare: Mesia și lucrarea Lui.
În acest binom dintre amintire și așteptare putem să găsim un răspuns la întrebarea noastră privind importanța sărbătorilor biblice și a relației lor cu credincioșii de astăzi. Ele continuă să fie evenimente care onorează lucrarea lui Dumnezeu de eliberare a poporului Său, în urma căreia a venit Mesia în această lume, iar Cuvântul Său a ajuns la noi.
Din acest motiv, ele sunt relevante în procesul cunoașterii unui Dumnezeu care relaționează, care eliberează și care conduce. În ciuda acestui fapt, aceste sărbători nu au nicio funcție mântuitoare în ele însele. În plus, nu ar trebui considerate ca un standard de măsurare a relației cu Dumnezeu, din moment ce realitatea întruchipată de ele a venit, iar această realitate – credința în Isus – ar trebui să constituie standardul de măsurare.
Sérgio Monteiro este teolog, capelan și membru al Institutului de studii ebraice Feodor Meyer, membru al Societății Teologice Adventiste, al Asociației Internaționale pentru Studiile Vechiului Testament și al Institutului Brazilian pentru Cercetare Biblică.