A fost bine sau rău, cușer sau anatema?
În timp ce mă plimbam prin mall îmbrăcat în tricou și pantaloni scurți, am fost surprins să aud frânturi din colindul „Let It Snow” [Să ningă], urmate de „Frosty the Snowman” [Frosty, omul de zăpadă]. Era abia luna septembrie.
Pe când eram misionari în Filipine mi-am dat seama că sărbătoarea nașterii Domnului este nu doar o sărbătoare globală, ci și că își revendică oficial dreptul de a avea cel mai lung sezon de sărbători din lume. Decorațiunile de sezon încep să apară în mall-uri și pe străzile orașelor încă din luna august. Țărilor aflate departe de obișnuitele scene acoperite cu zăpadă din filmele de sezon le place să sărbătorească cu palmieri unduind pe plajă, la fel de mult ca celor aflate pe tărâmuri înghețate. Chiar și țările necreștine au adoptat această sărbătoare.
Începând cu petrecerile organizate la serviciu și continuând cu brazii de Crăciun de acasă, se ridică adesea întrebarea: ar trebui creștinii să țină sărbătoarea nașterii Domnului? Sau, mergând mai departe, cum se raportau la această sărbătoare pionierii mișcării adventiste, incluzând-o aici pe Ellen White? Erau cuprinși de bucuria sărbătorii sau o respingeau?
Primii creștini și sărbătoarea nașterii Mântuitorului
Sărbătoarea nașterii Domnului are o tradiție bogată încă din vremea bisericii creștine timpurii. Ziua de 6 ianuarie a fost inițial „sărbătoarea nașterii și/ sau a botezului lui Hristos, cunoscută sub numele de Boboteaza sau Teofania. Biserica de la Roma nu a adoptat această sărbătoare, dar mai târziu a instituit sărbătoarea nașterii lui Hristos” pe 25 decembrie, care a eclipsat data de 6 ianuarie.[1] În timpul perioadei medievale, biserica de apus (cu sediul la Roma), a pus accentul pe 25 decembrie, în timp ce biserica ortodoxă, de răsărit, a pus în evidență data de 6 ianuarie. Celebrarea unei sărbători nu a însemnat neapărat excluderea celeilalte. Multe grupuri religioase au păstrat ambele sărbători.
Există două teorii antagonice printre cercetători în legătură cu motivul pentru care a fost acceptată, în cele din urmă, data de 25 decembrie ca dată a nașterii lui Hristos. O teorie susține că aceste sărbători „au fost influențate de – sau menite să înlocuiască – sărbători păgâne care aveau loc în aceleași zile”. Cercetări recente pun sub semnul întrebării această teorie des enunțată. Într-adevăr, puține dovezi credibile vin în sprijinul zilei de 25 decembrie ca zi de sărbătoare păgână.
O altă teorie sugerează că data are la bază conceperea lui Isus Hristos în ziua de 6 aprilie (14 Artemisios) din calendarul iulian ca echivalent al Paștelui (14 Nisan), însemnând că, exact după nouă luni, data de 6 ianuarie marchează nașterea lui Hristos. Așadar, cercetătorii pun sub semnul întrebării ambele teorii, lăsând învăluite în mister originile sărbătorii nașterii Domnului.[2]
Creștinii secolului al XIX-lea și sărbătoarea nașterii Mântuitorului
„Deși Crăciunul era deja o zi de sărbătoare populară la începutul secolului al XIX-lea,” scrie istoricul Timothy Larsen, „sărbătoarea s-a transformat și s-a extins mult în cursul erei victoriene.” Pe măsură ce societatea s-a schimbat, sărbătoarea Crăciunului a devenit una „domestică”. Altfel spus, ea a părăsit locurile publice pentru a se muta în familie, avându-i în centru pe copii. Multe legende populare, cum ar fi Moș Crăciun sau Sfântul Nicolae, au combinat mituri și legende din cadrul culturilor și credințelor de tot felul.
Tradiția protestantă germană a popularizat bradul de Crăciun. În Statele Unite, bradul de Crăciun a fost reprezentat pentru prima dată într-o revistă pentru femei, Godey’s Lady’s Book, în decembrie 1850. Imaginea aceasta era o adaptare a imaginii populare a reginei Victoria, alături de familia sa, publicată de revista Illustrated London News. Atașamentul americanilor față de regina Victoria a ajutat la răspândirea bradului de Crăciun în familiile americane. Decorațiunile victoriene de Crăciun erau preponderent mici și adesea nu erau folosite înainte de Crăciun.
Printre decorațiile la modă în perioada anilor 1850 și 1860 se număra și planta numită „crăciuniță”, oamenii obișnuind să „forțeze” bulbi de primăvară să înflorească în perioada sărbătorilor de iarnă. Pe măsură ce sărbătoarea creștea în popularitate, primii adventiștii au studiat subiectul și au reacționat. Așadar, cum au sărbătorit nașterea Domnului primii adventiști?
Pionierii adventiști
În timpul războiului civil american, adventiștii au pomenit Crăciunul în periodicul The Advent Review and Sabbath Herald. Primele referințe au fost în favoarea sărbătorii. Folosind litere aldine, J. M. Aldrich, un conducător al lucrării de publicații adventiste de la acea vreme, scria: „Crăciunul și anul nou se apropie!” El adăuga: „Micuții nu trebuie uitați cu aceste ocazii”. Când toată lumea se gândea cum să le umple ciorapii cu bomboane, păsări din zahăr și căței din cauciuc, cititorii revistei Review erau îndemnați să le dea „cărți valoroase”. Astfel de semințe pot să „aibă ca roadă” dragostea pentru adevăr.[3]
Câţiva ani mai târziu, revista Review a conținut o poezie intitulată „Vremea Crăciunului”, scrisă de Mary Ann Davis, care a devenit ulterior una dintre secretarele de încredere ale lui Ellen White. Ea scria: „Este vremea Crăciunului din nou,/ Cea mai frumoasă sărbătoare./ Se-aud cântece și-al clopoțeilor ecou/ Și dragilor le facem dar și-n prag urare”.[4]
Pe măsură ce a devenit tot mai popular în Statele Unite, spre sfârșitul anilor 1870 și începutul anilor 1880, Crăciunul s-a regăsit tot mai frecvent ca subiect de discuție. Cineva a întrebat redacția Review dacă există vreo dovadă că Hristos S-a născut pe 25 decembrie, cerând informații cum să se celebreze această sărbătoare. Într-un articol nesemnat, scris probabil de Uriah Smith, acesta nota că cercetătorii nu au ajuns la un acord cu privire la originile Crăciunului și a datei acestei sărbători, evidențiind diferența dintre Apus (25 decembrie) și Răsărit (7 ianuarie).
O discuție mult mai aprofundată despre Crăciun și pomul de Crăciun a avut loc în 1879, prin intermediul mai multor articole publicate în periodicele Bisericii. În cele din urmă, comitetul Conferinței Generale a recomandat ca bisericile „să aibă pom de Crăciun și să atârne în el darurile lor” [în locul globurilor]. Biserica de la Battle Creek a fost prima care a aplicat măsura „cu promptitudine”, cu un frumos brad donat de o soră, însoțit de „pregătirile adecvate” pentru seara de 25 decembrie. În descrierea cea mai timpurie a unui serviciu adventist de Crăciun, raportul notează că participanții au cântat „imnuri și piese muzicale la alegere și selectate anterior”.
În discuţiile ulterioare, liderii Bisericii au fost clari în a face diferența între modul în care foloseau adventiștii bradul de Crăciun și festivalurile organizate cu această ocazie. Din punctul lor de vedere, aceasta era o ocazie bună pentru a aduna fonduri pentru susținerea misiunii Bisericii.
Ellen White, vocea profetică a fondatorilor adventismului, a scris unele dintre cele mai puternice declarații despre Crăciun în aceeași perioadă (1878-1879). Într-un articol din 1878, intitulat „Daruri de sărbătoare”, ea îi îndemna pe adventiști să țină cont „cât de mulți bani se cheltuiesc anual pentru a face daruri”.[5] Dacă Îl invocăm pe Isus ca „bunul nostru Binefăcător” înseamnă că avem înalta datorie de a-I oferi lui Dumnezeu darurile noastre. „Să nu uităm că de Crăciun se sărbătorește nașterea Mântuitorului lumii.”[6]
Ellen White nu a fost împotriva oferirii de daruri, ci mai degrabă i-a chemat pe adventiști să se opună curentului vremii, punând pe primul loc înălțarea lui Isus și nevoia de daruri benevole pentru înaintarea cauzei Evangheliei. Atunci când Biserica a trimis primii misionari (J. N. Andrews și copiii lui, Charles și Mary, plecaseră în Europa, cu doar patru ani mai devreme, în 1874), a apărut ocazia punerii în practică a „tăgăduirii de sine”. Ea îi îndemna pe adventiști „să stea departe” de „corupția, risipa și sărbătorile bisericii, care au o influență corupătoare asupra tinerilor și bătrânilor”.[7] Adventiștii aveau datoria să-L pună pe Hristos în centrul sărbătorii Crăciunului.
La finalul anului următor (1879), Ellen White a scris un alt articol, intitulat „Sărbătorile”.[8] Ea i-a îndemnat din nou pe adventiști să evite orice „frivolitate și extravaganță, lăcomie și etalare”. „Mii de dolari” vor fi risipiți „în satisfacere de dorințe inutile”. Cât de bine ar fi dacă „am face din sărbătoarea care vine o ocazie în care să Îi aducem onoare și slavă lui Dumnezeu”! Ellen White le-a reamintit adventiștilor că „ziua de Crăciun” era „o amintire prețioasă a jertfei făcute în favoarea omului”.
Ea a făcut apel la membrii bisericii ca, dacă cineva dorea să ofere daruri, să se gândească la cadouri mai valoroase, cum ar fi cărți sau periodice adventiste. Una dintre cărțile ei preferate era Viața lui Joseph Bates, cu istorisiri antrenante. Ca precedent biblic, ea le-a îndreptat atenția adventiștilor asupra vechiului Israel, care se aduna pentru sărbători spirituale de câteva ori pe an. Când unii adventiști au provocat-o în legătură cu semnificația bradului de Crăciun, ea a răspuns: „Puteți să faceți precum lumea, dacă aveți înclinația aceasta, sau puteți să faceți altfel decât lumea. Alegerea unui brad plăcut mirositor nu constituie un păcat special”. Important este motivul din spatele lucrurilor pe care le facem.
Încheiere
Ar trebui să serbeze adventiștii Crăciunul? De la biserica primară până la pionierii adventiști, sărbătoarea a fost adânc înrădăcinată în cinstirea nașterii lui Isus Hristos. Deși cercetătorii discută încă pe marginea originii acestei sărbători, putem să observăm că pionierii adventiști s-au disociat de astfel de tradiții sau chiar presupuse origini păgâne, reținând faptul că adventiștii de ziua a șaptea au prilejul unic de a o sărbători într-un mod care să Îl înalțe pe Isus Hristos.
Crăciunul este o sărbătoare cu posibilități unice de a ne împărtăși credința. Când are motivații corecte, el poate fi o ocazie de a ne lega mai strâns unii de alții, atât ca familie, cât și ca biserică, o ocazie de întărire a credinței și de a contribui la progresul lucrării lui Dumnezeu.
Despre autor: Michael W. Campbell predă istorie bisericească și teologie sistematică în cadrul Southwestern Adventist University din Keene, Texas, SUA.
Sursa: Adventist Review
[1] Paul B. Bradshaw, The Oxford Handbook of Christmas, ed. Timothy Larsen (New York: Oxford University Press, 2020).
[2] Pentru aprofundarea subiectului Crăciunului, se pot citi capitolele care prezintă perspectiva istorică din lucrarea publicată recent Oxford Handbook of Christmas [Manualul Crăciunului], acolo unde sunt comparate cele două perspective și este prezentat un rezumat al ultimelor cercetări pe acest subiect.
[3] Vezi nota editorială găsită în numărul din 5 decembrie 1865 al revistei Advent Review and Sabbath Herald, pag. 8. De observat că au existat câteva referinţele din vremea Războiului civil şi chiar mai înainte care puneau în contrast Crăciunul ca tradiţie cu Sabatul poruncit de Dumnezeu.
[4] În Advent Review and Sabbath Herald, 20 decembrie 1877, pag. 1.
[5] Ellen G. White, „Daruri de sărbătoare”, Advent Review and Sabbath Herald, 21 noiembrie 1878, pag. 161, 162
[6] Ibid.
[7] Ibid.
[8] Ellen G. White, „Sărbătorile”, Advent Review and Sabbath Herald, 11 decembrie 1879, pag. 189. Citatele din următoarele două paragrafe sunt luate din același articol.