„Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău” (Exodul 20:8-10).
Monumentele nu-și pierd valoarea odată cu trecerea anilor, dimpotrivă, cu cât sunt mai vechi, cu atât devin mai valoroase. Monumentele nu-și schimbă mesajul odată cu trecerea anilor, ci ele sunt niște martori, niște paznici consecvenți și fideli ai evenimentelor și adevărurilor pe care au fost puși să le străjuiască.
Porunca Sabatului are tocmai acest caracter aparte, de monument, prin acel: „Adu-ți aminte!”, un memento ridicat de Însuși Dumnezeu, ca o amintire veșnică a creațiunii. A fost sfințit și binecuvântat de El de la momentul „dezvelirii” sale și Însuși Creatorul, care S-a odihnit în ziua a șaptea a creațiunii, așezând, astfel, Sabatul ca o pecete pe o lucrare „terminată” și „foarte bună”.
Locul acestei porunci în cadrul Decalogului (ceea ce Dumnezeu numește mereu ca fiind „Legile Sale” – Ezechiel 20:11) îi evidențiază și mai mult caracterul sfânt și de neschimbat, asemenea tuturor poruncilor din Legea morală. Cele Zece Porunci nu fixează doar niște cutume, ci stabilesc principii etice importante, imuabile. De pildă, prima poruncă tratează principiul exclusivității iubirii în relația omului cu Dumnezeu. Porunca a doua stabilește principiul închinării: modalitatea de manifestare a iubirii și prețuirii maxime față de Dumnezeu. Porunca a treia stabilește principiul respectului față de Dumnezeu. Porunca a patra reglementează un domeniu foarte important al vieții: managementul timpului, raportul dintre muncă și odihnă (dintre timpul menit să ne facem lucrul nostru și timpul închinat în mod special Creatorului). Se stabilește nu doar raportul de o zi oarecare din cele șapte, ci în mod precis este numit Sabatul (ziua a șaptea a săptămânii) ca fiind acea zi, după exemplul dat inițial chiar de Dumnezeu. Să observăm că enunțul poruncii Sabatului nu are niciun fel de conotație ceremonială și nici națională, după cum susțin unii.
Timpul de Sabat stabilit de Dumnezeu este acea valoare pe care toți oamenii o dețin în aceeași măsură, douăzeci și patru de ore, atât bogatul, cât și săracul, atât cel învățat, cât și cel analfabet, și, astfel, fiecare poate oferi absolut aceeași cantitate cerută de Dumnezeu. Dăruirea timpului este o expresie sine qua non a iubirii. Nu se poate spune: „Te iubesc, dar nu am timp pentru tine”, de exemplu, când este vorba de soție, respectiv de soț. Pentru persoanele pe care le iubim și pentru lucrurile care ne plac vom găsi mereu timp, chiar dacă aceasta ar însemna să facem sacrificii. Cu cât mai mult când este vorba de Dumnezeu. De fapt, enunțul poruncii ne spune doare Cine a creat totul și eludează o precizare. Pare să îl lase pe om să-și pună întrebarea legitimă: Pentru cine au fost create? Răspunsul fără echivoc este: Pentru om, pentru noi. Și tot numai omul este singura ființă de pe pământ care este capabilă să-și exprime recunoștința profundă față de Creator. Una dintre formele de recunoștință este chiar păzirea Sabatului. Aspectul prohibitiv al poruncii are doar menirea de a asigura cadrul necesar pentru a-i da Sabatului adevăratul conținut al unui timp sfințit (adică pus deoparte) pentru Dumnezeu, așa cum spune Isaia:
„Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă, dacă Sabatul va fi desfătarea ta ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul. […]” (58:13,14).
Porunca Sabatului mai are și caracterul de document scris al proprietății absolute al lui Dumnezeu asupra a tot ceea ce există, nu doar ca Proprietar absolut, ci și în calitate de Creator. De aceea, Sabatul este actul scris al acestui drept indiscutabil. Este, oarecum, ceea ce înseamnă pentru noi contractul propriei case. Anularea sau pierderea acestui contract ar fi pentru noi o nenorocire. De aceea modificarea sau anularea acestei porunci este identică cu modificarea sau anularea actului de proprietate a lui Dumnezeu aspra creațiunii.
Existența săptămânii, pe care o găsim amintită în vremea patriarhilor (Noe, Iacov) și care nu are niciun corespondent astronomic, așa cum o au anul sau luna, este o altă dovadă indirectă a faptului că Sabatul era cunoscut și păstrat înainte de proclamarea Legii pe muntele Sinai.
Este important de observat că în raportul biblic, în afară de creațiunea inițială, Sabatul apare acolo unde s-a manifestat în mod evident puterea creatoare a lui Dumnezeu, de exemplu:
- Ieșirea poporului Israel din Egipt. Doar în urma intervenției directe a lui Dumnezeu a fost posibilă eliberarea poporului Israel din robia egipteană.
„Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului, şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins, de aceea ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, să ţii ziua de odihnă” (Deuteronomul 5:15).
Această motivare a sfințirii Sabatului nu anulează și nici nu scade importanța inițială a Sabatului ca aducere-aminte a creațiunii, ci adaugă un motiv în plus și îi dă, astfel, o importanță sporită Sabatului.
- Minunea cu mana din pustie (Leviticul 16). Minunea cu mana data israeliților este o altă dovadă a puterii creatoare a lui Dumnezeu și a fost conectată tot cu Sabatul. Căderea ei a fost programată în conformitate cu raportul stabilit de porunca a patra: 6 + 1. Șase zile puteau strânge mană, a șaptea nu. A fost maniera pedagogică folosită de Dumnezeu timp de patruzeci de ani pentru a întipări și mai mult în conștiința poporului Israel sfințenia Sabatului.
- Sabatul, semnul sfințirii omului. Sabatul a fost stabilit de Dumnezeu și ca semn al sfințirii omului, deoarece procesul sfințirii sale implică puterea recreatoare a lui Dumnezeu în vederea refacerii chipului Său în ființa umană (Efeseni 4:13).
„Le-am dat legile Mele şi le-am făcut cunoscut poruncile Mele pe care trebuie să le împlinească omul, ca să trăiască prin ele. Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc. Sfinţiţi Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între Mine şi voi, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!” (Ezechiel 20:11,12,20).
Întâlnirea aceasta specială de Sabat, dintre om și Dumnezeu, este posibilă doar dacă și omul sfințește aceeași zi pe care a sfințit-o El.
Porunca Sabatului săptămânal cerea o sfințire aparte, mult mai strictă, în comparație cu sabatele ceremoniale (care erau sărbători anuale și puteau fi în oricare dintre zilele săptămânii), când erau interzise doar acele lucrări definite ca fiind „lucrare de slugă” (Leviticul 23:7).
Porunca Sabatului este un indicator și un test al ascultării omului de Dumnezeu. Restul poruncilor se impun de la sine, chiar dacă interdicția nu este însoțită de o motivație. Porunca Sabatului are o motivație temeinică, dar ea nu se impune de la sine, așa cum sunt celelalte porunci: „Să nu ucizi!”, „Să nu furi!”. Tocmai prin aceasta ea verifică ascultarea omului de un „așa zice Domnul!”. Este testul recunoașterii autorității supreme a lui Dumnezeu.
A desființat Domnul Isus porunca Sabatului?
O mare parte a creștinătății susține că Domnul Isus ar fi desființat porunca sfințirii Sabatului, înlocuind-o cu păzirea duminicii, ziua învierii Sale.
Este important de notat că Domnul Isus nu a preluat Legea morală doar prin educația Sa într-un cadru iudaic, ci El a venit din cer, având Legea lui Dumnezeu în inima Sa. În tot ce a spus și a înfăptuit, Mântuitorul Se ghida după două repere infailibile: voința lui Dumnezeu și Legea Sa, și aceasta nu din obligație, ci de plăcere și iubire.
„Atunci am zis: «Iată-mă că vin! În sulul cărţii este scris despre mine. Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, și Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmii 40:7,8).
În schimb, Isus S-a opus categoric respectării datinilor stabilite de oameni. Astfel se specifică faptul că „dezlega Sabatul” (Ioan 5:18), în sensul că l-a eliberat de povara datinilor omenești și îi reda adevărata frumusețe, adevăratul sens și conținut: „Este îngăduit a face bine în Sabat.” În privința păzirii Sabatului de către Isus se menționează că motivația nu era obiceiul vremii, ci era „obiceiul Său” (Luca 4:16). Dacă Domnul Isus ar fi călcat un singur Sabat, Sinedriul nu ar fi trebuit să apeleze la martori mincinoși pentru a găsi un motiv ca Isus să fie condamnat. Călcarea Sabatului se pedepsea cu moartea.
O importanță de o asemenea dimensiune care se atribuie duminicii învierii ar fi trebuit să fi fost evidențiată în mod special de sărbătorile din legea ceremonială, o lege cu un caracter simbolic și preponderent profetic, menită să evidențieze evenimentele cele mai importante din planul de mântuire. Deși aceste sărbători ceremoniale erau numite tot „sabate” (deși puteau fi în orice zi a săptămânii) niciuna dintre aceste sărbători ceremoniale nu s-a împlinit în timpul Vechiului Testament. Toate acele evenimente vizate simbolic se împlinesc doar în perioada Noului Testament. De exemplu, Paștele și-a găsit împlinirea prin crucificarea Domnului Isus în anul 31 d.Hr., exact de Paște. Sărbătoarea Cincizecimii și-a găsit împlinirea prin coborârea Duhului Sfânt exact în acea sărbătoare ceremonială. A treia zi de la Paște era Sărbătoarea snopului de legănat, când se aducea la templu un snop, primul rod al anului. Ea și-a găsit împlinirea prin învierea unor sfinți nenumiți, primul rod al sacrificiului Mântuitorului. Dar legea ceremonială nu a scos cu nimic în evidență sfințenia specială a acelei zile, care, în acel an, a fost într-o zi de duminică. În anii anteriori, acea sărbătoare a fost în alte zile ale săptămânii. Dacă această zi avea să fie atât de importantă, cu siguranță ar fi fost evidențiată în legea ceremonială.
Este adevărat că profeția biblică se referă la o schimbare „a legii și a timpului” (cu privire evidentă la Sabat, singura poruncă referitoare la timp din Decalog), dar se specifică faptul că această schimbare o va înfăptui o putere ostilă lui Dumnezeu, ca pe un act de încumetare (Daniel 7:25).
„El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea” (Daniel 7:25).
Cine poate cuteza să-L identifice pe Domnul Isus cu împlinitorul profeției din Daniel 7:25? Sinedriul a făcut-o parțial: L-au acuzat de hulă. Cine îndrăznește să-L acuze de a doua parte a prezicerii fără a se face tot atât de vinovat ca și Sinedriul?
Cu privire la misiunea pământească a Mântuitorului, în calitate de „rob” și „sol”, profetul Isaia anunță că El va înălța Legea și o va face minunată (Isaia 42:21). Doar Cornilescu traduce „o Lege”, prin care se poate înțelege o lege oarecare. Însă celelalte traduceri se referă concret la „înălțarea Legii”, adică a Decalogului.
Deja în prima cuvântare publică Domnul Isus a amintit că nu a venit să schimbe Legea și Prorocii. Și că acela care va îndrăzni să schimbe chiar și o iotă va fi numit mic în Împărăția lui Dumnezeu (Matei 5:17-19).
Chiar dacă oamenii și-au permis să modifice parțial sau să considere Decalogul ca fiind desființat, marele original este păstrat în cer nealterat: „Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis şi s-a văzut chivotul legământului Său în Templul Său” (Apocalipsa 11:19).
Ce rost ar avea păstrarea chivotului în templul ceresc dacă este desființat?
În perioada comunistă, într-o discuție privată, l-am întrebat odată pe un președinte de tribunal județean care ar fi cea mai gravă delicvență pe care ar putea-o săvârși un om? Răspunsul lui a fost: Desființarea Celor Zece Porunci, pentru că ar da la o parte toate barierele pentru săvârșirea tuturor păcatelor.
Invocarea argumentului învierii lui Isus pentru a susține sfințenia duminicii în locul Sabatului nu poate fi susținută nici biblic și nici logic. Iată de ce:
- Nu învierea lui Isus este marea minune, ci moartea Celui care este Învierea și Viața. Pentru univers, minunea cea mai mare nu a constat în învierea lui Isus, ci în faptul că Însuși Creatorul moare în locul păcătosului.
- Nu prin înviere am fost răscumpărați, ci prin moartea Fiului lui Dumnezeu s-a plătit prețul răscumpărării omului. De aceea, cu prima ocazie a Cinei Domnului, Isus a spus să se vestească moartea Lui până va reveni, și nu învierea Sa (1 Corinteni 11:26).
- Nu există nicio afirmație a Domnului sau a vreunui scriitor al Bibliei în privința modificării poruncii Sabatului sau a faptului că duminica ar trebui să fie păzită.
- Tot profeția biblică spune că pe Noul Pământ orice făptură va veni să I Se închine lui Dumnezeu în zi de Sabat. Dacă Domnul Isus ar fi schimbat păzirea Sabatului în duminică, de ce s-ar reveni la păzirea Sabatului pe Noul Pământ? (Isaia 66:23)
Profetul Isaia vede în viitor un popor care cunoaște neprihănirea și care are în inimă Legea lui Dumnezeu, asemenea lui Isus și în conformitate cu Noul Legământ (Ieremia 31:33). El le transmite un mesaj din partea lui Dumnezeu. Dar este interesant de constatat care sunt circumstanțele istorice pe care le precizează profeția:
„Ridicaţi ochii spre cer şi priviţi în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrenţe ca o haină şi locuitorii lui vor muri ca nişte muşte, dar mântuirea Mea va dăinui în veci şi neprihănirea Mea nu va avea sfârşit. Ascultaţi-Mă, voi, care cunoaşteţi neprihănirea, popor care ai în inimă Legea Mea! Nu te teme de ocara oamenilor şi nu tremura de ocările lor” (Isaia 51:6,7).
Evident, profeția vorbește despre ultima parte a istoriei planetei noastre.
Evident, „legea” din inima lor nu poate fi decât Decalogul, inclusiv porunca Sabatului. Profeția specifică și faptul că deși vor avea parte de ocara oamenilor, ei se bucură de aprobarea lui Dumnezeu.
Articol semnat de pastorul Emilian Niculescu.