Interviu cu o supraviețuitoare a unei agresiuni sexuale
Reema Sukumaran este scriitoare adventistă, conferențiar, soție, mamă a șase fii și supraviețuitoare a unei agresiuni sexuale. Cartea ei, recent apărută, și intitulată Beautifully Broken, relatează istoria proprie despre o viață de abuzuri fizice și emoționale din partea tatălui său, despre o familie instabilă, cu violențe domestice și apoi despre agresiuni sexuale. Reema a trecut prin multe într-o singură viață, dar, alegând să fie transparentă în ceea ce privește viața ei dificilă, ea a pregătit drumul ca și alții, aflați în situații similare, să-și împărtășească povestea. Am rugat-o pe Reema să discutăm împreună despre procesul retrăirii traumelor din tinerețe, pentru a putea să împărtășim o istorie cu multe lecții.—Wilona Karimabadi.
Ați fost nevoită să parcurgeți din nou o parte cu adevărat grea a vieții dumneavoastră, reînviind amintiri dureroase, pentru a scrie o carte. De ce ați ales să faceți asta?
M-am hotărât să scriu această carte, pentru că vreau să fiu o voce pentru alții care au trăit în abuz. Am crescut învățând că ceea ce se întâmplă acasă trebuie să rămână acolo. Poate că această mentalitate ține de cultură sau de perioada în care am crescut. Scrierea acestei cărți a fost o adevărată călătorie care a început acum 25 de ani. Nu m-am așteptat ca acest demers să fie atât de terapeutic, de tămăduitor.
De ce v-a luat atât de mult timp?
În tot acest timp am scris câteva versiuni ale cărții mele. Și totuși, privind în urmă, povestea mea nu se terminase încă. În acest răstimp, am născut șase băieți, iar viața a continuat. La un moment dat, am scris pe un blogg, iar aceasta mi-a alimentat nevoia de a scrie. Încă îmi trăiam povestea. Mai aveam de trăit atât de multe capitole. Dumnezeu continua să-mi scrie povestea.
Ați menționat că ați fost furioasă și supărată pe mama dumneavoastră. De ce?
Cred că dragostea unei mame este foarte puternică. Știu că mama mea ar fi făcut pur și simplu totul pentru noi. Vreau să spun că a mâncat bătaie pentru noi. Ne împingea afară din cameră și ne spunea: „Duceți-vă!” Iar alteori tata îi spunea: „Dacă intri în cameră, te omor!” sau ceva de felul acesta. Așa că a acceptat să fie abuzată de multe ori, ca să ne scape. Totuși, aș fi vrut ca mama mea să ne salveze din viața de durere și teamă pe care am trăit-o. Cred că mama a făcut tot ce a putut mai bine în acea vreme, însă mi-a luat mult timp ca să ajung la concluzia sau înțelegerea aceasta.
Cum ați putut să scăpați definitiv de aceste simțăminte și totuși să vă aduceți aminte de durerea suferită, ca să puteți scrie despre ea?
Acum doi ani, mama mea s-a îmbolnăvit rău. M-am dus să locuiesc cu ea în ultimele ei șase săptămâni de viață. Privind acum în urmă, realizez că timpul petrecut cu ea a fost un dar de la Dumnezeu. A fost una dintre cele mai grele perioade din viața mea. Eram departe de soțul și băieții mei. Am stat cu mama mea, neștiind când își va da ultima suflare și cum mă voi descurca. Acel timp petrecut cu mama mea ne-a permis să rememorăm și să împărtășim întâmplări și simțăminte. Am vorbit mult. Mama mi-a împărtășit regretele ei pentru durerea cu care a trebuit să trăim. A împărtășit amintirile ei și cât de mult ne-a iubit pe noi, copiii și nepoții ei. După ce mama mea a murit, am simțit pacea și vindecarea ce au venit ca urmare a acelui timp pe care am fost binecuvântată să-l petrec cu ea. Am venit acasă și am știut că Dumnezeu scrisese ultimul capitol al acestei cărți. Atunci am început să scriu. Am terminat cartea la comemorarea morții ei și am înțeles că sfârșitul cărții mele a venit atât de natural. Nu am putut să o scriu înainte ca mama mea să moară, pentru că nu aș fi putut să fiu la fel de onestă pe cât ar fi trebuit să fiu.
Pe măsură ce ați retrăit această experiență dureroasă și ați parcurs-o în fiecare zi, ce se întâmpla în mintea dumneavoastră. în ceea ce privește credința?
Dumnezeu a fost mereu alături de mine. Eu cred că atunci când trăiești într-o familia abuzivă, așa cum am trăit eu, nu ai altă opțiune decât să mergi la cineva. Dumnezeu a fost Prietenul meu invizibil, pentru că trebuia să am pe cineva la care să mă duc. Cred că acesta a fost lucrul cu care tatăl meu a fost de fapt în stare să ne binecuvânteze. Deși el a avut o atitudine ofensatoare față de religie, eu și frații mei mai mici avem o relație strânsă cu Dumnezeu. Pentru mine nu a fost o opțiune. Cred că am simțit pur și simplu nevoia să știu că-L am pe Dumnezeu alături de mine pe tot parcursul călătoriei mele. Cred că și mama ne-a sădit această credință în inimă, pentru că ea nu L-a luat niciodată la întrebări pe Dumnezeu, dar eu nu am înțeles acest lucru. Ea nu s-a supărat niciodată pe Dumnezeu; nu S-a îndoit niciodată de El. Credința ei a fost foarte simplă; a avut încredere în El și L-a crezut pe cuvânt.
Ați menționat că sunteți în timpul tratamentului. Faptul că ați scris despre aceste momente dificile din viața dumneavoastră v-a influențat munca pe care o făceați acolo?
Am început să scriu abia după ce mama mea a murit, deci acum doi ani. Mergeam la consiliere de patru ani. Începerea consilierii a fost un pas mare. Nu a fost ușor să sap adânc și să rezolv răni adânci, adunate de-a lungul anilor. Cred că faptul că am scris despre aceste momente dificile a fost ca o terapie pentru mine, ajutându-mă să observ cum are loc vindecarea. Am învățat să am grijă de mine atunci când am de-a face cu ceva care ar putea să mă tulbure. Acum, când îmi împărtășesc povestea, consilierul meu mă ajută să fac lucrul acesta și totuși să mă protejez de a purta durerile altora pe care nu sunt pregătită să le port. Când vorbesc altora despre mine, este incredibil cât de adesea găsesc persoane care să-mi spună: „Aceasta este și povestea mea” sau „Parcă povestești despre mine”. La început, nu am știut cum să reacționez la astfel de remarci. Totuși, am învățat că este în regulă să spun: „Îmi pare foarte rău că ați avut de suferit. Nu sunt pregătită să vă ajut în privința aceasta, dar iată ce m-a ajutat pe mine”, și apoi îi îndrept spre cineva care ar putea să îi ajute.
Retrăind atât de multe amintiri nefericite, ați descoperit și unele bune?
Eu și frații mei am trăit într-o atmosferă de teamă și abuz. Totuși, avem amintiri din copilărie, ca orice copil, despre plimbări în parc, picnicuri, vizitarea rudelor care locuiau departe de noi. Întâlnirea cu Muhammed Ali a fost o amintire nemaipomenită. Ne plăcea să mergem la plajă sau la Disney World. Viața cu tatăl meu era imprevizibilă, așa că orice zi în care nu se întâmpla ceva rău era o zi bună.
Vă rog să ne împărtășiți un gând de final.
Am revărsat în această carte multă dragoste. Cu mult timp în urmă, L-am rugat pe Dumnezeu să Se folosească de durerea mea. Dar toate se întâmplă după planul Lui. Acum, după mulți ani, văd cum Dumnezeu, în planul Său, a făcut și continuă să facă ceva frumos într-un vas care a fost cândva spart, cum a fost viața mea.
Autor: Wilona Karimabadi este redactor asistent la Adventist Review.
Sursa: Adventist Review