În slujba celor necăsătoriți

Persoanele singure se trezesc deseori la periferia vieții bisericii și astfel trupul lui Hristos este serios schilodit.

Slujirea eficientă a adultului singur – văduv, divorțat sau care nu a fost niciodată căsătorit – este una dintre cele mai dificile provocări cu care se confruntă biserica astăzi. Deși activitățile legate de biserică cuprind copii, tineri, familii, cupluri tinere și alte grupuri cu interese speciale, persoanele singure se trezesc adesea la periferia vieții bisericești. Multe vieți frumoase rămân necultivate, iar trupul lui Hristos este serios schilodit.

Dacă pastorul trebuie să satisfacă nevoile celor necăsătoriți, el trebuie să știe care sunt aceste nevoi. El trebuie să înțeleagă care sunt presiunile cu care se confruntă adultul singur. De asemenea, el trebuie să cunoască perspectiva biblică asupra statutului de persoană singură.

Reflectați asupra dilemei adultului singur. El (ea) se simte izolat și adesea neglijat de biserică din mai multe motive. În primul rând, simplul fapt de a fi singur creează adesea un simțământ de nesiguranță, ceea ce face dificil de evidențiat nevoile sale profunde și variate. În plus, persoana singură este extrem de conștientă de perspectiva superficială a bisericii, potrivit căreia succesul, împlinirea și chiar normalitatea ca persoană le dobândești doar prin căsătorie. Creștinismul este adesea văzut ca o afacere de familie. Astfel, persoana singură are dificultăți în a se identifica pe deplin cu viața bisericii.

În al doilea rând, biserica este orientată spre cupluri și familii, în special în ceea ce privește părtășia socială. Cât de adesea bisericile planifică mese, activități de weekend sau întâlniri sociale pentru cupluri și familii, fără să se gândească măcar puțin la membrii singuri, care fie privesc de departe ce fac alții, fie evită total activitatea, cu inima singură și grea, pentru că pur și simplu nu se regăsesc printre ceilalţi? Fără să știe, biserica şi-a ajustat de multe ori viața pentru a împiedica implicarea celor singuri, neglijând astfel nevoi vitale.

În unele locuri, au fost înființate organizații pentru adulții singuri ca să împlinească nevoi pe care biserica nu le-a satisfăcut sau nu a putut să le satisfacă. Din păcate, aceste grupuri au dezvoltat adesea o imagine publică de agenție matrimonială. Din nou, se induce ideea că împlinirea vine în urma căsătoriei. Dacă singurătatea este boala îngrozitoare a vieții, atunci căsătoria este fără îndoială leacul. Este de mirare că cei necăsătoriți părăsesc viața dezamăgiți, pentru că nu au reușit să găsească comoara de aur de la capătul culoarului din capela bisericii? Deoarece sunt percepute ca fiind agenții care aranjează întâlniri, organizațiile pentru persoanele singure se confruntă cu presiuni imense sub forma scepticismului manifestat de cea mai mare parte a bisericii, a atragerii de interese nedorite și a înstrăinării multor persoane retrase care au nevoie de părtășia pe care astfel de organizații o pot oferi.

În al treilea rând, pastorul bisericii consideră slujirea persoanelor singure ca fiind foarte dificilă. Întrucât slujirea celor necăsătoriți se concentrează aproape mereu pe relații și nevoi sociale, pastorul simte dorința să se protejeze de posibile pericole pentru slujirea și reputația lui și astfel evită să se implice într-o slujire personală a adulţilor singuri.

În lucrarea publică, activitățile bisericii tind să se concentreze în jurul tinerilor și al familiilor sau al necăsătoriților, ca grup izolat. Ambele situații îi separă în mod clar pe cei singuri de inima bisericii.

Probabil că domeniul cel mai critic în slujirea celor necăsătoriți este însăși atitudinea pastorului. Insensibilitatea în slujirea oricărui segment al turmei este o încălcare a chemării sfinte a pastorului. Păstorul cel bun a lăsat cele nouăzeci și nouă de oi în siguranța staulului și a plecat în căutarea unei singure oi. Tot astfel, pastorilor li s-a dat responsabilitatea să slujească toate oile pierdute, indiferent de starea lor civilă.

Impactul stigmatizării societății (ca să nu mai vorbim de stigmatizarea bisericii) poate fi devastatoare pentru cei necăsătoriți. Observați efectele în cazul a patru relații de bază:

1. Relația cu timpul. Celui singur îi este greu să trăiască prezentul în mod vibrant. Dacă nu a fost niciodată căsătorit, tinde să se simtă incomplet. Îi ia prezentului frumusețea, amânând pentru viitor relații importante. Dacă moartea i-a frânt căsătoria, trăiește pe tărâmul care nu se mai întoarce niciodată, al zilei de ieri. Ca divorţat, devine adesea prizonier al timpului, blocat într-un prezent fragmentat, respingând și regretând un viitor amar, temându-se și evitând un viitor îndoielnic. Indiferent de timp, viața devine extrem de îngustă ca perspectivă și diminuată ca valoare.
2. Relația umană. Cel singur se luptă să construiască relații umane valoroase. Când căsătoria este o prioritate, orice relație este privită prin „ochelarii de căsătorie”. Chiar și cunoștințele întâmplătoare sunt clasificate ca fiind cu potențial sau fără potențial. Prieteniile ajung încărcate de așteptări care îi secătuiesc pe cei în cauză de spontaneitate și plăcere naturală. Când se pariază totul pe căsătorie (și cineva joacă pentru a câștiga), există o presiune mare de a juca fiecare carte.

Prieteniile dintre persoane singure de același sex sunt evitate din cauza riscului de a fi catalogat drept homosexual sau lesbian. Și prietenia cu un cuplu căsătorit constituie o problemă pentru un adult singur, pentru că prezența sa poate reprezenta o amenințare tăcută. Astfel că singurătatea rămâne adesea singura opțiune.

3. Relația cu sine. Având tot mai puține oportunități pentru relații interpersonale valoroase, cel singur este înclinat să aibă o relație săracă cu sine. Având simțământul că este a cincea roată la căruță, el se simte nefericit cu sine însuși. Îndoiala și nesiguranța devin tovarășii lui cei mai apropiați.

Expresii nechibzuite de tipul „domnișoară bătrână” sau „cavaler tomnatic” accentuează problema. Într-un soi de profeție care se împlinește singură, persoana necăsătorită ajunge să se conformeze tot mai mult cu un rol pe care adesea îl disprețuiește. Cu cât percepe mai mult căsătoria ca o sursă și o substanță a fericirii, cu atât devine mai pronunțată respingerea de sine ca parte valoroasă a societății.

4. Relația cu Dumnezeu. Respingerea de sine care se naște dintr-o ecuație distorsionată căsătorie = fericire este devastatoare pentru relația cu Dumnezeu. Persoana singură tinde să dea vina pe Dumnezeu pentru că a privat-o de această latură atât de importanță a vieții, permițând circumstanțe care au pus capăt unei căsătorii sau absența unui potențial partener de căsătorie. Religia este adesea folosită ca un ucigaș al durerii spiritual-emoționale. Exercițiile spirituale se transformă într-o terapie de evadare, iar rugăciunea, într-o repetiție generală a autocompătimirii.

Singurătatea devine o problemă atunci când atitudinile personale sau ale societății deformează relația cuiva cu timpul, cu semenii, cu sinele și cu Dumnezeu și îl determină pe acesta să ajungă la concluzia că nefericirea și singurătatea sunt tovarăși de suflet.

Perspectiva Bibliei

Ce spune Dumnezeu despre sursa și substanța fericirii omului?

Biblia descoperă că împlinirea în viață nu vine doar prin căsătorie, ci prin a cunoaște, a face voia lui Dumnezeu și a trăi în strânsă comuniune cu El, găsind și ocupând astfel locul de slujire desemnat de Dumnezeu. Psalmistul spune despre Dumnezeu: „Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice în dreapta Ta” (Psalm ii16:11).

Isus a subliniat faptul că oamenii cu adevărat fericiți și binecuvântați sunt cei care caută soluția lui Dumnezeu la problemele lor (Matei 5:3-9). Plinătatea bucuriei este făgăduită celor care au o relație de dependență și de comunicare cu Dumnezeu (Ioan 16:24). Dragostea, bucuria și pacea sunt roadele celui plin de Duhul Sfânt (Galateni 5:22). Fericirea vine prin trăirea unei vieți de slujire iubitoare, caracterizată de smerenia lui Isus (vezi Ioan 13:17).

Biblia nu spune că fundamentul fericirii și al succesului este căsătoria. Ea onorează și înalță căsătoria, care a fost instituită de Însuși Dumnezeu. Când este caracterizată de principiile dragostei altruiste, acest dar divin poate să fie o binecuvântare extraordinară, o sursă reală de bucurie. Însă niciodată Dumnezeu nu a intenționat ca omul să caute în căsnicie împlinirea, care poate să vină doar dintr-o relație cu El.

Atunci ce se întâmplă cu singurătatea? Când Isus a subliniat natura obligatorie a contractului de căsătorie prin limitarea motivelor de divorț, ucenicii au răspuns: „Dacă așa stau lucrurile cu un bărbat și soția lui, nu este de folos să te căsătorești” (Matei 19:10, NTR). Ei au înțeles că nu pentru toți căsătoria este cel mai bun stil de viață. Singurătatea este mai bună decât o căsnicie distructivă. De fapt, pentru unii ar putea să fie cel mai bun stil de viață dacă rămân necăsătoriți.

Observați răspunsul plin de miez al lui Isus: „Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat” (Matei 19:11). El nu corectează afirmația ucenicilor, ci mai degrabă confirmă concluzia lor: căsătoria nu este pentru toți. Dar nici singurătatea nu este pentru toți. Ea este pentru cei care acceptă călăuzirea lui Dumnezeu în această privință. Este pentru cei cărora le-a fost dată. Așadar, pentru creștini, singurătatea nu este o problemă, ci un dar. Pavel comentează: „Eu aş vrea ca toţi oamenii să fie ca mine [necăsătorit]; dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui…” (1 Corinteni 7:7).

Darul este bazat pe dispoziția de a-l primi (Matei 19:11), pe compatibilitatea cu statutul de necăsătorit (1 Corinteni 7:9) și pe alegere (Matei 19:12). Statutul de necăsătorit poate fi un dar temporar, care mai târziu este schimbat cu darul căsniciei sau poate să se transforme într-o slujire specială de-o viață.

În cele din urmă, viața este bună și plină de împliniri atunci când este trăită ca un dar, recunoscându-L pe Dumnezeu ca izvor al acestui dar. Când pricepem că Dumnezeu ne iubește mai mult decât poate orice altă ființă umană și că El va alege pentru noi cu mult mai bine decât am alege noi înșine, atunci vom trăi fiecare zi la capacitatea maximă, ca un dar special al lui Dumnezeu. Eliberat de responsabilitatea zdrobitoare a determinării propriului destin, cel singur va putea accepta cu bucurie darul lui Dumnezeu pentru astăzi, încrezător că însăși supunerea lui va avea ca rezultat o viață care este cea mai bună cu putință.

„Dacă vom crede într-adevăr că Domnul ne iubește și vrea să ne facă bine, vom înceta să ne mai facem griji pentru viitor. Ne vom încrede în Dumnezeu, așa cum se încrede un copil într-un părinte iubitor. Atunci necazurile și chinurile noastre vor dispărea, pentru că voința noastră este absorbită de voința lui Dumnezeu… O singură zi este a noastră și în această zi trebuie să trăim pentru Dumnezeu. Pentru această singură zi, trebuie să punem în mâinile lui Isus, într-o slujire solemnă, toate scopurile și planurile noastre, aruncând asupra Lui toate îngrijorările noastre, pentru că El ne poartă de grijă.”[1]

Dumnezeu are o soluție pentru problema singurătății. Când venim la El și ne predăm Lui, dispuși să credem tot ceea ce spune El, dispuși să acceptăm tot ce ne oferă El și dispuși să facem tot ce ne cere El, fără rezerve, vom găsi acel izvor de bucurie care nu seacă niciodată.

Doar predându-ne lui Dumnezeu primim darul nostru. Doar acceptând darul vom înțelege scopul și vom dobândi o viață nouă. „Dacă Îl vei căuta pe Domnul și te vei converti în fiecare zi; dacă prin propria alegere spirituală vei fi liber și bucuros în Dumnezeu; dacă vei răspunde voios chemării Lui iubitoare, purtând jugul lui Hristos – jugul ascultării și al slujirii – toate murmurările tale vor înceta, toate dificultățile tale vor dispărea și toate problemele neașteptate cu care te confrunți se vor rezolva.”[2]

Convertirea, nu diversiunea sau pețitul, este nevoia disperată a persoanei singure. Convertirea, nu diversiunea, trebuie să fie preocuparea de căpătâi a slujirii bisericii pentru persoanele singure. Convertirea, alimentată de o profundă părtășie spirituală și socială, care aduce laolaltă inimile zdrobite pe care le avem cu toții, trebuie să fie prioritatea fiecărui pastor.

Sursa: Ministry Magazine

[1] Ellen G. White, Cugetări de pe Muntele fericirilor, pag. 100-101, în orig.

[2] Ibidem, pag. 101.